The Game (1997)
Imprevizibil de la inceput pana la ultima scena. Probabil ca aici se afla si intregul farmec al acestui film care mi-a placut enorm de mult. Nu imi regasesc in memoria mea cinefila, alte filme care sa fi reusit o astfel de crestere permanenta a tensiunii si care sa si pastreze raportul neschimbat pana in secventa de incheiere.
Totul este un joc, totul este o conspiratie. Si nimic nu tradeaza acest cosmar al lui Nicholas Van Orton, (Michael Douglas), care va sa se intample. Lucrurile la inceput sunt linistite, prea linistite si prea plictisitoare. O rutina bolnavicioasa care l-a transformat pe Nicholas intr-un tip de mecanism lipsit de orice sentiment.
E momentul sa intre in scena Conrad, (Sean Penn), care in incercarea de a-si readuce fratele la viata de dinainte de a se fi transformat in seful ursuz de acum, ii face un cadou mai neobisnuit. Un joc!
Iata pe scurt introducerea in
The Game. De aici inainte nimic nu va mai fi la fel. Oamenii se vor schimba pentru totdeauna. Toti sunt parte a acestei excrocherii. Unii victime, altii complici. Viata insasi nu mai este la fel de putin valoroasa ca mai inainte. Acum Nicholas are intr-adevar motive sa se teama si sa lupte cu toate fortele pentru a supravietui. Pana si fratele sau, Conrad devine o victima a acestei scheme infractionale ticaloase extrem de bine elaborate.
Filmul de fata este dupa parerea mea, cea mai buna interpretare a lui Douglas din cariera, chiar daca in filmografia acestui actor avem si un
Wall Street (1987) cu a lui continuare
Wall Street: Money Never Sleeps (2010) sau un
Wonder Boys (2000). Rolul facut in acest film este parca mai complet. Trece de la o atitudine sfidatoare si tiranica la una de frica pura si apoi la o conditie umila de care nu putea sa fie suspectat personajul sau cum ca ar fi fost capabil. Momentul intrarii in barul mexican unde scotocindu-se prin buzunare pune pe masa si ultimele monede pentru a putea scapa, este un moment-scoala de actorie.
Iar daca M. Douglas este ideal in pielea lui Nicholas fiind actorul perfect in rolul perfect, la fel se poate spune si de actorii din roulrile secundare. Un Sean Penn pretios si care are o contributie extraordinara la a mentine tensiunea filmului si o Deborah Kara Unger in rolul lui Christine fara cusur in ceea ce face.
Regia este marca David Fincher, iar faptul ca filmul a fost selectat ca sa faca parte din The Criterion Collection reprezinta confirmarea ca, din acest punct de vedere al ecranizarii, productia aceasta este o piesa de rezistenta a culturii cinematografice universala. Iata ce inseamna un scenariu bun atribuit unui regizor capabil sa scoata si ultima picatura de senzatie, de atmosfera din el. Din
The Game, Fincher lasa impresia ca a exploatat 120% din potentialul de suspans si tensiune pe care il avea scenariul acestui film. (a se vedea esecurile in marea majoritate a cazurilor in care scenaristul este acelasi cu regizorul in cinemaul romanesc)
Concluzie: Imprevizibil, cu un final demn de tot acest iures de momente tensionate si la fel de dramatic ca si filmul in sine,
The Game nu are cum sa nu-si fascineze spectatorii.
Nota 8,27 pentru meticolozitatea si constructia pana la cel mai mic detaliu a acestui joc.