Cinemagia Forum - View Single Post

alali · 06 Feb 2017, 17:51

Manchester by the Sea (2016)

Orasele mici au propria lor viata. Indiscrete sau melacolice, dupa caz, ele traiesc prin locuitorii lor. Isi cunoscu oamenii, isi amintesc trecutul lor si ii urmaresc pretitundeni. Nu exista loc unde sa poti sa te retragi si sa fii uitat intr-un asemenea orasel. Manchester by the Sea e un astfel de exemplu. Iar atunci cand vina iti conduce destinul si viata alaturi de tine insuti devine insuportabila, trebuit sa incerci sa te ascunzi, sa uiti cine esti, sa te pierzi chiar si de tine ca persoana. Bostonul reprezinta alternativa. Mare, incapator, aglomerat, aici nimeni nu te poate gasi daca tu nu vrei asta. Chiar si propria ta constiinta are drum lung si sanse mari sa se abata de la calea spre casa, spre sufletul tau si astfel sa nu va intalniti deloc, mult timp, poate chiar niciodata.
Filmul este superb realizat. Imagini impecabile, nuante cromatice spalacite in care personaje tulburi se dilueaza si se amesteca pana la disparitia totala. Coloana sonora vine si ea sa contribuie la aceasta uitare de sine. Cu o tonalitate melancolica, parca venita de departe, adusa de pe mare odata cu valurile, muzica reuseste sa te intristeze in asa masura incat sa devii ... nu neaparat una cu personajul central, dar macar la fel de indurerat si de confuz ca el. Casey Affleck este probabil unicul actor care putea, literalmente, sa devina Lee Chandler. De altfel, insasi ascensiunea acestui actor este incredibila. In 2000 aparea in American Pie; si sa ajungi dupa muuulte roluri secundare, fie ele chiar si in filme mari ( The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford (2007) - film care i-a adus si prima nominalizare la Oscar, seria Ocean, Gone Baby Gone (2007) sau Interstellar (2014) ), sa oferi o astfel de reprezentatie,... fara cuvinte. L-a ajutat foarte mult si tipul de personaj pe care il intruchipeaza, (poveste a lui Lee pe care daca ar fi fost sa o citesti, cu siguranta ca in minte ti s-ar fi conturat exact portretul lui Casey din acest film, aceeasi infatisare pana la cel mai mic detaliu, pana la cel mai inperceptibil rid pe care nici nu ai stiut ca l-ai remarcat in timpul vizionarii.).
Scenariul este: viata si incercarile ei. Si aici am ajuns la acel neajuns care nu ma lasa sa asez acest film, remarcabil realizat altminteri, in lista extrem de scurta a capodoperelor. Sa fie doar necunoastere, sa fie superficialitate din partea mea, nu stiu sa spun exact, dar asta simt in acest moment, cand dupa 2 vizionari, intr-o sala de cinema dezolanta, cvasi goala, aidoma camerei in care locuia Lee, am ramas cu o stranie senzatie de neimplinire, de dezamagire sau mai exact, de lipsa de finalitate a... ceva ce nu poate fi numit anume. Parca simti ca povestii ii lipseste revelatia dintru incheiere, descatusarea ori acel mic amanunt care sa faca actiunea speciala, remarcabila, memorabila si geniala. Prea e ca in viata acest epilog. Una e ca personajele sa fie atat de plauzibile incat sa ai impresia ca mergi pe strada printre ele si nu ca le privesti intr-un film, si alta e sa ecranizezi viata unor astfel de personaje, vecini de-ai oricui, oameni din cartier, de pretutindeni sau de nicaieri. Pacat de acest sfarsit care e in aceleasi tonuri ca si imaginea, fad, sters si estompat. Doar ca in cazul imaginii, monocromia albastrului marin surprinde in cea mai pura forma atmosfera trista - tehnica demna de maiestria unui pictor; incheierea povestii insa nu produce acelasi efect. E prea fireasca pentru asa o situatie ca cea relatata in film, pentru asa o imagine artistica, pentru asa o coloana sonora sau pentru asa un montaj; pentru asa un tablou per ansamblul lui.
Regrete si iarasi regrete...
Orcium, chiar si daca mie imi lipseste esentialul, adica un sfarsit demn de povestea in cauza, paradoxal, filmul este unul foarte bun. Atat de bine descris si editat incat nu exista moment in care sa nu empatizezi, sa nu te revolti, sa nu intelegi si sa nu suferi alaturi de personaje; cu ele, prin ele si pentru ele. Pelicula are si umor, unul foarte elitist si foarte bine camuflat sub vălul straveziu al dramatismului si asta chiar daca subiectul multor glume e unul cu conotatii sexuale. El, hilarul, vine oarecum natural si e firesc; un exemplu ca se poate si calitate nu doar grosolanie doar de dragul hăhăitului.
Concluzie: O superba realizare, cu un montaj si o imagine impecabila, o muzica aidoma si o regie la fel de speciala ca si in cazul lui You Can Count On Me (2000). Abia astept urmatorul proiect al regizorului Kenneth Lonergan in care tot el sa fie si scenaristul, ca in cazul filmului de fata dar si al celui din 2000 de care tocmai am pomenit. Nu-l ratati, nu le ratati ... ambele, merita din plin! Nota Nota 8,19 pentru acesta!

06 Feb 2017, 17:51	#196
alali Guru Join Date: May 2011 Posts: 871	Pentru acest orasel din Massachusetts, trecutul este inca prezent. Manchester by the Sea (2016) Orasele mici au propria lor viata. Indiscrete sau melacolice, dupa caz, ele traiesc prin locuitorii lor. Isi cunoscu oamenii, isi amintesc trecutul lor si ii urmaresc pretitundeni. Nu exista loc unde sa poti sa te retragi si sa fii uitat intr-un asemenea orasel. Manchester by the Sea e un astfel de exemplu. Iar atunci cand vina iti conduce destinul si viata alaturi de tine insuti devine insuportabila, trebuit sa incerci sa te ascunzi, sa uiti cine esti, sa te pierzi chiar si de tine ca persoana. Bostonul reprezinta alternativa. Mare, incapator, aglomerat, aici nimeni nu te poate gasi daca tu nu vrei asta. Chiar si propria ta constiinta are drum lung si sanse mari sa se abata de la calea spre casa, spre sufletul tau si astfel sa nu va intalniti deloc, mult timp, poate chiar niciodata. Filmul este superb realizat. Imagini impecabile, nuante cromatice spalacite in care personaje tulburi se dilueaza si se amesteca pana la disparitia totala. Coloana sonora vine si ea sa contribuie la aceasta uitare de sine. Cu o tonalitate melancolica, parca venita de departe, adusa de pe mare odata cu valurile, muzica reuseste sa te intristeze in asa masura incat sa devii ... nu neaparat una cu personajul central, dar macar la fel de indurerat si de confuz ca el. Casey Affleck este probabil unicul actor care putea, literalmente, sa devina Lee Chandler. De altfel, insasi ascensiunea acestui actor este incredibila. In 2000 aparea in American Pie; si sa ajungi dupa muuulte roluri secundare, fie ele chiar si in filme mari ( The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford (2007) - film care i-a adus si prima nominalizare la Oscar, seria Ocean, Gone Baby Gone (2007) sau Interstellar (2014) ), sa oferi o astfel de reprezentatie,... fara cuvinte. L-a ajutat foarte mult si tipul de personaj pe care il intruchipeaza, (poveste a lui Lee pe care daca ar fi fost sa o citesti, cu siguranta ca in minte ti s-ar fi conturat exact portretul lui Casey din acest film, aceeasi infatisare pana la cel mai mic detaliu, pana la cel mai inperceptibil rid pe care nici nu ai stiut ca l-ai remarcat in timpul vizionarii.). Scenariul este: viata si incercarile ei. Si aici am ajuns la acel neajuns care nu ma lasa sa asez acest film, remarcabil realizat altminteri, in lista extrem de scurta a capodoperelor. Sa fie doar necunoastere, sa fie superficialitate din partea mea, nu stiu sa spun exact, dar asta simt in acest moment, cand dupa 2 vizionari, intr-o sala de cinema dezolanta, cvasi goala, aidoma camerei in care locuia Lee, am ramas cu o stranie senzatie de neimplinire, de dezamagire sau mai exact, de lipsa de finalitate a... ceva ce nu poate fi numit anume. Parca simti ca povestii ii lipseste revelatia dintru incheiere, descatusarea ori acel mic amanunt care sa faca actiunea speciala, remarcabila, memorabila si geniala. Prea e ca in viata acest epilog. Una e ca personajele sa fie atat de plauzibile incat sa ai impresia ca mergi pe strada printre ele si nu ca le privesti intr-un film, si alta e sa ecranizezi viata unor astfel de personaje, vecini de-ai oricui, oameni din cartier, de pretutindeni sau de nicaieri. Pacat de acest sfarsit care e in aceleasi tonuri ca si imaginea, fad, sters si estompat. Doar ca in cazul imaginii, monocromia albastrului marin surprinde in cea mai pura forma atmosfera trista - tehnica demna de maiestria unui pictor; incheierea povestii insa nu produce acelasi efect. E prea fireasca pentru asa o situatie ca cea relatata in film, pentru asa o imagine artistica, pentru asa o coloana sonora sau pentru asa un montaj; pentru asa un tablou per ansamblul lui. Regrete si iarasi regrete... Orcium, chiar si daca mie imi lipseste esentialul, adica un sfarsit demn de povestea in cauza, paradoxal, filmul este unul foarte bun. Atat de bine descris si editat incat nu exista moment in care sa nu empatizezi, sa nu te revolti, sa nu intelegi si sa nu suferi alaturi de personaje; cu ele, prin ele si pentru ele. Pelicula are si umor, unul foarte elitist si foarte bine camuflat sub vălul straveziu al dramatismului si asta chiar daca subiectul multor glume e unul cu conotatii sexuale. El, hilarul, vine oarecum natural si e firesc; un exemplu ca se poate si calitate nu doar grosolanie doar de dragul hăhăitului. Concluzie: O superba realizare, cu un montaj si o imagine impecabila, o muzica aidoma si o regie la fel de speciala ca si in cazul lui You Can Count On Me (2000). Abia astept urmatorul proiect al regizorului Kenneth Lonergan in care tot el sa fie si scenaristul, ca in cazul filmului de fata dar si al celui din 2000 de care tocmai am pomenit. Nu-l ratati, nu le ratati ... ambele, merita din plin! Nota Nota 8,19 pentru acesta! Last edited by alali : 12 Mar 2017 at 17:18.