Le salaire de la peur (1953)
Iata-ma reusind sa revad unul din filmele ce mi-au bantuit gandurile de atatia si atatia ani. Desi l-am vizionat pentru prima oara cu mult timp in urma si la o varsta destul de frageda, incordarea si suspansul acestui film mi s-au intiparit in memorie cu o acuratete si o claritate cum nu multe filme au reusit sa o faca, socotind chiar si vizionarile mai recente. Revazut astazi, pelicula ramane la fel de buna, dar parca e mai profunda, ca intelesuri ma refer, decat referirea stricta la actiune pe care o aveam eu in minte.
Asadar, exonerat de atentia pe care orice privitor ar fi acordat-o firului narativ, pentru ca nu ma mai putea surprinde cu nimic, atat de limpede imi era inca filmul in memorie, am avut posibilitatea sa imi indrept analiza asupra altor aspecte ale acestei cununi a creatiilor lui Clouzot. Bine spunea zicala care s-a incetatenit printre cineasti cum ca un film trebuie vazut de cel putin doua ori inainte de a putea fi dezbatut.
Cursa, actiunea propriu-zisa, atat de faimoasa in acest univers al cinematografiei, este o chintesenta de definitii a ceea ce vrea sa insemne thriller-suspans ca si gen. Insa filmul nu se limiteaza doar la atat. El este practic o reinviere a unei lumi atat de speciale cum este cea a vagabonzilor si a acestor pierde vara, tipologii care au provocat imaginatia multor cineasta de-a lungul timpurilor. De aceea am si catalogat acest film ca fiind un omagiu adus intregii cariere a Marelui Vagabond, Charlie Chaplin.
Si astfel, intr-o introducere de aproximativ o ora, Clouzot isi arata inzestrarea si talentul regizoral prin uluitoarea lume pe care o construieste pentru, probabil cei mai liberi si mai poetici dintre pamanteni. Fara posesiuni, fara bani si de multe ori flamanzi, acesti patimasi si insetati de viata se comporta asa cum ii sta bine unui vagabond. Cheltuind orice para ce le pica in mana pe lucruri extravagante, traind clipa ca si cum ar fi ultima: merge cu taxiul cei 50 de metri pana la destinatie, totul, doar pentru ca se poate si pentru ca asa e normal in aceasta lume.
Modul in care filmul de fata reuseste sa suprinda aceste fine trasaturi atat de specifice vietii boeme a acestor oameni, poate doar capodoperele literaturii universale sa o mai fi reusit la acelasi nivel de prezentare artistica. Si e de ajuns sa pomenim de camaraderia ce ii leaga pe acesti oameni: Mario, (Yves Montand – cunoscut noua din
Z-ul lui Costa Gavras), traieste pe langa Luigi (Folco Lulli), fara sa fi incercat niciun moment nici cel mai mic sentiment de recunostinta, nu ca el ar fi fost asteptat de Luigi; dar pur si simplu lucrurile in aceasta lume, intre acesti oameni se intampla si nimic mai mult, ei se ajuta fara sa astepte nimic la schimb. Apoi mai e patima cu care se bucura si se sustin intre ei acesti oropsiti ai sortii, dar care patima, se schimba intr-o clipita in cel mai pur sentiment de ura. De la a petrece impreuna pana la a-si cara pumni zdraveni uni altora nu e decat un pas.
Atentie spoiler!
Schimband putin registrul chaplian al povestii, Clouzot dovedeste ca isi intelege atat de bine personajele incat nu are inima sa le permita sa reuseasca in viata si astfel sa riste ca acesti eroi ai lui sa devina oameni obisnuiti. In aceata nota este si finalul tragic al filmului, un final normal daca este sa il raportam la felul eroului si la modul in care este construita toata aceasta lume pentru el si in jurul lui.
Ghidandu-se dupa motoul “If there is no good life, then a life cannot exactly be wasted.” si dupa ce si-a lasat protagonistul sa fie orbit de dorinta de a duce la bun sfarsit sarcina-intrecere, sarcina e mai importanta decat insasi banii care ii revin din indeplinirea ei, Clouzot ii confera personajului Mario o retragere din scena asa cum merita, triumfala si la fel de poetica ca intreaga sa existenta.
O remarcabila realizare, un film de
nota 9,088.
Recomandare? Mai e cazul?