Ziua adevărului: amintiri din viitor

Una dintre cărţile adolescenţilor curioşi de la cumpăna dintre milenii a fost "Amintiri din viitor" a elveţianului Erich von Däniken, care găsea o mulţime de dovezi că extratereştrii nu doar că se află printre noi, ci au şi participat la realizarea unora dintre cele mai impresionante exemple de arhitectură timpurie sau chiar la scrierea Bibliei. Multe dintre afirmaţiile sale au fost contrazise şi chiar demontate, iar volumul a ajuns să fie privit mai degrabă ca un exerciţiu de imaginaţie şi nu o colecţie de adevăruri ştiinţifice. Cam aici se situează şi Ziua adevărului lui Steven Spielberg, care reuşeşte paradoxul de a captiva neîncetat şi, cumva, de a fi neaşteptat de uitabil.

Trebuie lăudată echipa de marketing a filmului, care a inundat reţelele de socializare cu mai toate mijloacele în stare să atragă atenţia publicului, dar fără ca spectatorul să intuiască uşor în ce direcţie va merge în cele din urmă Spielberg pe baza unui scenariu scris de David Koepp, vechiul său colaborator de la Jurassic Park. Împreună, cei doi vin cu o poveste ce pare inspirată de un episod din Dosarele X, dar augmentată până la un nivel copleşitor de fantezia regizorului şi de un generos buget de efecte speciale.

Totul începe cu o scenă ce trimite direct la thrillerele în care un avertizor de integritate se răfuieşte cu o megacorporaţie: intră în scenă Daniel (Josh O'Connor), un expert în securitate cibernetică ce pare a se lupta de unul singur cu Wardex, o megacorporaţie cu activitate secretă. Totul urcă la un alt nivel când CEO-ul Wardex, Noah Scanlon (Colin Firth în primul rol negativ cu pedala apăsată la maxim), o răpeşte pe iubita lui Daniel pentru a-l obliga pe acesta să cedeze un artefact mai mult decât misterios. În acelaşi timp, la mare distanţă, prezentatoarea meteo Margaret Fairchild (Emily Blunt) îşi şochează spectatorii cu un mesaj gutural şi neinteligibil transmis în direct...

Ziua adevărului are tot ce-i trebuie pentru a te ţine în priză, de la urmăriri şi cascadorii (unele parcă luate din Furios şi iute), la interpretări excelente din partea actorilor, mai ales a lui Blunt şi inclusiv a lui Firth, care la un moment dat pare a fi exact la mijlocul distanţei dintre Palpatine, antagonistul din Star Wars, şi Lestat din ecranizarea Interviu cu un vampir de acum trei decenii. Spielberg se pricepe de minune să sugereze urgenţa transmiterii unui mesaj ce va schimba umanitatea o dată pentru totdeauna, dar şi sacrificiul celui care ţine morţiş să transmită acest mesaj, asmuţindu-şi pe urme autorităţi şi mercenari. Evident, publicul se întreabă încontinuu care este mesajul, doar că acesta va fi mult mai familiar decât te aştepţi.

Este dificil să scrii despre Ziua adevărului şi despre problemele sale, fără să dai spoilere. Deşi sfârşitul şi explicaţia marelui mister al filmului (nu cel pe care îl intuieşti deja) ar putea să polarizeze publicul, SF-ul trebuie lăudat pentru multitudinea de trimiteri la concepte precum adevăr, divinitate, putere, bine versus rău, izbăvire versus condamnare, cunoaştere versus ignoranţă şi poate cea mai bântuitoare idee, anume că sunt situaţii când ignoranţa este de preferat. Este cu totul surprinzător că, după o aşa desfăşurare de forţe, la sfârşit rămâi cumva indiferent şi te întrebi cât vei ţine minte acest film pe care Spielberg l-a mai făcut de fapt o dată (şi i-a zis Întâlnire de gradul trei), iar cum doar l-a readus în actualitate, prezentându-ni-l ca pe un SF pur şi dur sau, pentru unii, ca pe o meditaţie la pericolele inteligenţei artificiale.