Scris şi regizat de către Woody Allen, filmul „În lipsa raţiunii” va avea premiera în cinematografe pe 28 august, când va prezenta pe marile ecrane povestea unui profesor de filozofie plin de îndoieli, care îşi regăseşte pofta de viaţă după ce comite un act reprobabil...
Profesorul de filozofie Abe Lucas (Joaquin Phoenix) se află pe fundul prăpastiei din punct de vedere emoţional, motiv pentru care viaţa i se pare lipsită de sens. De la activismul politic până la cursurile predate la colegiu, niciunul dintre proiectele în care s-a implicat nu a avut vreun impact major asupra cuiva.
La scurt timp după ce se angajează ca profesor la colegiul dintr-un mic orăşel, Abe cunoaşte două femei: pe Rita Richards (Parker Posey), o profesoară deprimată din cauza unei căsnicii eşuate care caută fericirea în braţele lui şi Jill Pollard (Emma Stone), cea mai bună elevă şi prietenă a lui. Deşi îşi adoră iubitul, Jill este fascinată de trecutul excentric şi personalitarea artistică a lui Abe. Dezechilibrele lui mentale tot mai frecvente nu fac altceva decât să o cucerească şi mai tare pe tânără. Destinul celor doi se schimbă atunci când, din întâmplare, aud conversaţia unor străini.
Atunci bărbatul ia o decizie radicală care îl face să se bucure din nou de viaţă. Însă alegerea făcută declanşează o serie de evenimente care le va afecta atât pe Jill cât şi pe Rita.
Iată, în continuare, un interviu realizat cu regizorul Woody Allen, interviu pus la dispoziția cititorilor Cinemagia de către distribuitorul producției, Freeman Entertainment.
Întrebare: Aţi abordat întotdeauna filmele dumneavoastră dintr-o perspectivă filozofică. De cand aveţi înclinaţie spre acest domeniu?
Woody Allen: M-au cucerit filmele lui Ingmar Bergman, pe care am început să le urmăresc în adolescenţă. La acea vreme nu citisem nici Nietzsche, nici Kierkegaard, filozofi pe care Bergman se baza foarte mult, dar acele materiale aveau un ecou profund în mine. Eram foarte interesat de întrebările ridicate şi de problemele tratate. Şi, în consecinţă, de-a lungul anilor, am citit filozofie şi am reuşit să înţeleg mai bine cine l-a influenţat şi ce idei a dramatizat. Şi am ajuns să-mi placă să-i citesc pe filozofi, să fac comparaţii între ei şi între felul în care ei nu cădeau de acord, se contraziceau vizavi de abordările lor respective cu privire la întrebările fără răspuns.
Întrebare: Cum alegeţi temele filozofice cele mai relevante pentru un film?
Woody Allen: Nu cred că există ceva din ceea ce am scris sau am dramatizat care să aibă vreo idee filozofică originală – sunt doar un produs al celor pe care i-am citit. Cred că tot ce pot să spun este că sunt teme filozofice coerente care se regăsesc în marea majoritate a filmelor mele. Dar ele sunt obsesii ale mele care se învârtesc în jurul problemelor, pe care le au mulţi dintre oameni. Sunt interesat de realităţile deprimante care mă bântuie pe mine. Acestea au bântuit şi artişti sau gânditori mult mai buni ca mine, eu am tratat aceste preocupări din perspectiva mea.
Întrebare: Povestiţi-ne puţin despre Abe, personajul principal din „În lipsa raţiunii”.
Woody Allen: Ceea ce se întâmplă cu Abe este de fapt urâtul şi durerosul existenţei care îl macină şi-l afectează. Simte că este un eşec, pentru că nu a fost capabil să îşi pună amprenta pe nimic. Deşi a scris multe lucrări erudite care i-au făcut pe studenţi şi pe ceilalţi profesori să vorbească, a ajuns în punctul în care, pur şi simplu, nu-i mai pasă.
Întrebare: După ce aude, din întâmplare, o discuţie de la o masă vecină, Abe se schimbă complet. Ce se întâmplă de fapt?
Woody Allen: Abe vrea să ia taurul de coarne şi alege să acţioneze. Nu este ceva abstract, ca de exemplu să trimită o scrisoare la New York Times sau să protesteze. El decide să facă ceva care chiar să aibă un efect, să schimbe ceva. Începe, brusc, să aprecieze viaţa. Abe ajunge să creadă în acţiunea lui iraţională, în produsul anilor de furie şi frustrare faţă de cum sunt viaţa şi oamenii.
Întrebare: De ce ati ales sa realizati „În lipsa raţiunii” pe ecran lat?
Woody Allen: Eu cred că şi poveştile mai mici se potrivesc bine pe ecran lat, chiar dacă unii sunt de părere că e nevoie de un Western sau de un film de război pentru ecranul lat. Este mult mai simplu să faci un film despre Parisul anilor 1920, cu felinare pe străzi şi cu pavaje de piatră cubică, cu trăsuri trase de cai şi să-l facă să arate de milioane. Dar să faci un film care să placă vizual cere multă planificare şi cred că asta am şi reuşit. Nu am vrut ca sintetizarea să intervină în poveste pentru că este important ca publicul să se lege de personaje şi, din fericire, actorii m-au ajutat aici.
