Prezentat în premieră în afara competiției la Festivalul de Film de la Locarno de anul trecut, Viața cântă mai departe! reprezintă cel de-al 17-lea film al regizorului Marco Tullio Giordana, recunoscut pentru The Best of Youth, cu care a câștigat premiul Un Certain Regard la Cannes în 2003. Ca și în acel film, Giordana își menține interesul pentru modul în care evoluează o familie odată cu trecerea timpului, de această dată axându-se pe povestea unei fete a cărei naștere schimbă soarta celor apropiați. Viața cântă mai departe! este per ansamblu un film bine realizat, cu un subiect captivant și interpretări convingătoare. Cu toate acestea, nu reușește să își atingă potențialul pe deplin din cauza unor clișee și a faptului că nu explorează în profunzime anumite aspecte cheie.
O adaptare a romanului cu același nume, publicat de Mariapia Veladiano în 2010, Viața cântă mai departe! cuprinde ultimele două decenii ale secolului XX și spune povestea familiei înstărite Macolo, care începe să se confrunte cu anumite probleme odată cu nașterea fetiței Rebecca, al cărei chip este acoperit parțial de un semn roșu. Tatăl, Osvaldo (Paolo Pierobon), ajunge să își crească fiica alături de sora lui geamănă Erminia (Sonia Bergamasco), o pianistă de succes, întrucât mama, Maria (Valentina Bellè), se afundă treptat într-o stare de depresie postnatală, imaginându-și că fetița ei va avea parte de un viitor plin de nefericire. Pe măsură ce Rebecca crește și nu mai poate fi închisă de mamă în palatul în care trăiesc, ea începe să confrunte realitatea la școală și să descopere pasiunea pentru pian, alimentată de mătușa sa.
Scenariul semnat de regizor, împreună cu Marco Bellocchio și Gloria Malatesta, creează premisele unui film puternic, solid și captivant, care explorează diverse teme: de la efectul stigmei, depresia post-partum și acceptarea condiției până la prietenie, perseverență și diferențe de clasă. Deși Viața cântă mai departe! abordează subiecte interesante și reconstituie fidel epoca, problema apare atunci când filmul nu abordează suficient de profund dificultățile reale ale protagonistei.
Dacă în producții cu teme asemănătoare precum Wonder, stigmatul resimțit de băiețelul Auggie (născut cu o conformație facială neobișnuită) este transmisă publicului într-un mod evident și emoționant, aici singura persoană afectată cu adevărat de chipul Rebeccăi este mama ei, care dezvoltă o relație complicată cu propriul copil. Rebecca este, în rest, un copil obișnuit (ba chiar privilegiat, trăind într-un palat), care nu pare să sufere de pe urma înfățișării sale, exceptând două momente ulterioare de bullying în care colegi de la Conservator o agasează într-un mod stereotipic. Mai mult, odată cu o răsturnare de situație pe la mijlocul narațiunii, Rebecca are de gestionat sentimente puternice de vinovăție, iar filmul se încheie neașteptat de lin și previzibil, cu toate că ridică anumite dileme morale legate de familie, dându-le spectatorilor ocazia de a trage propriile concluzii.
Beatrice Barison și Sonia Bergamasco în Viața cântă mai departe!
Jocul actorilor reprezintă unul dintre punctele forte ale filmului, iar Giordana reușește să-i regizeze cu măiestrie și să construiască o poveste credibilă, susținută de interpretări foarte reușite. Personajul Rebeccăi este interpretat de trei actrițe diferite în funcție de vârsta ei din poveste, dintre care se remarcă Sara Ciocca (în perioada școlii) și Beatrice Barison (în adolescență și la facultate), care realizează niște secvențe intense, în special în momentele tensionate cu mama. Valentina Bellè interpretează autentic un personaj complex, care se afundă într-o stare accentuată de dezechilibru emoțional, iar Sonia Bergamasco convinge drept mătușa pianistă care o introduce pe Rebecca în arta muzicii, dar și care o protejează și îi oferă sprijin ca o a doua mamă. Singurul personaj masculin important este interpretat de Paolo Pierobon, care joacă rolul unui bărbat impenetrabil și pare că are o latură ascunsă, surprinzând la un moment dat printr-o izbucnire bruscă.
Imaginea semnată de Roberto Forza (care a colaborat cu Giordana și la O sută de pași și The Best of Youth) surprinde eficient acțiunea și contribuie la atmosfera poveștii, atât prin prin-planuri ale personajelor în momente tensionate, cât și prin cadre largi și plonjate din palat, ce accentuează singurătatea protagoniștilor, pierduți în spații mari. Epoca de final de secol XX din Vicenza este reconstituită cu fidelitate, iar muzica de pian compusă de Dario Marianelli este delicată, plăcută și se potrivește perfect în cadrul filmului.
Viața cântă mai departe! este un coming-of-age bine realizat, cu o poveste captivantă și interpretări solide, în ciuda unor neajunsuri la nivelul scenariului. Giordana demonstrează încă o dată că știe să spună povești neobișnuite despre familii care traversează decenii și transmite, în final, mesaje pozitive despre cum munca și perseverența pot învinge orice stigmat.
