În 1987, Constantin Vaeni se lupta să alcătuiască distribuţia unui film foarte ambiţios pentru acele vremuri, o reconstituire ce se voia foarte exactă a ultimei zile din viaţa marelui istoric Nicolae Iorga - proiect iniţiat încă din urmă cu zece ani şi mai bine, când după "Actorul şi sălbaticii" Titus Popovici punea la cale un eventual "Savantul şi sălbaticii"; până la urmă, Nicolae Dragoş şi Mihai Stoian au început lucrul la un scenariu, care a cunoscut mai multe forme - şi titluri: "Cinci minute înainte de miezul nopţii", "Profesorul", pentru ca în final să i se dea drumul, după lungi şi grele discuţii, ca "Drumeţ în calea lupilor".
Alegerea interpretului principal era una dintre cele mai dificile probleme - pereţii sediului de producţie din strada Leonida erau tapetaţi cu portrete ale candidaţilor, fotografiaţi la probe (Nicolae Iorga, sub zeci de chipuri: Teofil Vîlcu, Mircea Albulescu, Cornel Gârbea şi mulţi alţii...) Totuşi, Costică Vaeni miza în primul pe una dintre cele mai surprinzătoare opţiuni - un actor tânăr, cunoscut mai mult din teatru: Valentin Teodosiu (născut în 17 septembrie, 1953), care absolvise I.A.T.C. "Ion Luca Caragiale" în 1978, la clasa profeorilor Petrică Vasilescu (rămas în Suedia, vreo cinci ani mai târziu) şi Cornel Vendel, după un debut fulminant încă din studenţie cu "Peer Gynt", la Nottara. Teatrul C.I. Nottara l-a şi angajat imediat după aceea, iar în 1978 l-am descoperit în rolul principal, Lajos, din "Familia Tóth", de Sütó Andras - compoziţie de înaltă ţinută, sobră şi puternică, marcând şi începutul susţinutei sale colaborări cu bunul lui prieten Horaţiu Mălăele.
Tot cam pe-atunci, Dinu Cernescu l-a distribuit în "Timon din Atena" şi "Coriolan", de William Shakespeare, Dan Micu i l-a dăruit pe Svidrigailov, din "Karamazovii", după F.M. Dostoievski, şi au mai urmat Petru ("Aceşti îngeri trişti", de D.R. Popescu), Nemeş ("O sărbătoare princiară", de Teodor Mazilu), Egor ("Copiii soarelui", de Maxim Gorki), Piotr ("Pădurea", de Ostrovski), pastorul Williams ("Cum vă place", de Shakespeare), Cernenko ("Ultimul bal", de Ion Brad şi Dan Micu), profesorul Doolittle ("Misterele Londrei", după G.B. Shaw), şefirul ("Omul care aduce ploaie", de R. Nash), generalul Du Anjia ("Orfanul Zhao", de Ji Jun-xiang), vornicul Carabăţ ("Viforul" de B.Şt. Delavrancea), şi multe altele.
În film, Val Teodosiu a debutat cu un rol secundar din "Cuibul salamandrelor" (1977, Mircea Drăgan), a mai trecut prin "Aurel Vlaicu" (1977, Mircea Drăgan), şi s-a impus pentru prima oară cu Gheorghe, prezenţă tăcută, misterioasă şi ucigaşă din ultimul şi cel mai reuşit act al ecranizării după Liviu Rebreanu "Ion: Blestemul pământului, blestemul iubirii" (1981, Mircea Mureşan). În acelaşi an, l-am cunoscut într-o noapte de filmare la thrillerul "Şantaj" (1982), film cu o distribuţie foarte stufoasă, în care Geo Saizescu se ambiţiona jucăuş să ofere tot felul de cameo-uri multor actori de răsunet; Vali, aflat încă la începuturile carierei, apărea într-un rolişor din primul minut al filmului - şi am avut prilejul să constat cu câtă seriozitate şi fineţe compunea acea apariţie singulară, menită să aplice kickstart-ul aventurii poliţiste care începea. A mai apărut în "Misterele Bucureştilor" (1983, Doru Năstase), "Secretul lui Nemesis" (1985, Geo Saizescu), "Lişca" (1986, Ioan Cărmăzan) - după care s-a ivit marea şansă cu "Drumeţ în calea lupilor", film ce avea să-i marcheze definitiv cariera. Pe platou, reîntâlnindu-ne şi având mai mult răgaz să ne cunoaştem, am descoperit, dincolo de actorul scrupulos şi metodic aflat sub semnul acelui rol titular de maximă dificultate, un om de o deschidere şi o dezinvoltură surprinzătoare, împrietenindu-se fără rezerve cu asistentul de regie care gravita prin jur. Despre ce a însemnat acest film în cariera lui Vali, ne povesteşte el însuşi, într-un interviu pe care i l-am luat în 8 aprilie, 2010: "Şansa mea este că am făcut Iorga, la treizeci şi cinci de ani ca rol de şaptezeci de ani, ceea ce este un caz unic în cinematografia mondială, sau a fost, pentru că de curând, acum un an, doi, un tânăr de douăzeci şi cinci de ani a jucat un rol de optzeci de ani - dar probabil l-a ajutat şi computerul; pe mine nu m-a ajutat decât machieuza{Flori Vaeni, soţia regizorului o profesionistă admirabilă şi o persoană cum rar întâlneşti - n. red.}. Şi trebuia să joc rolul profesorului Iorga, celebrul savant. E nevoie de muncă... enorm de multă muncă... La Iorga am stat mai mult cu Vaeni decât cu nevastă-mea: de dimineaţă până la patru dimineaţa. Plecam acasă, mă culcam, reveneam, ca să stăm de vorbă, să ne apropiem, să ne cunoaştem. Noi ne cunoşteam de la «Imposibila iubire» a lui Marin Preda, din '81. Dar în '88 a venit rândul acestui film - care nu ieşea niciodată, dacă n-ar fi fost Revoluţia. Ba chiar, a fost găsit în Primăverii, jos, la sala de proiecţie a lui Ceauşescu." A urmat un rol situat la antipozi, în sens caracterologic, dar nu mai puţin complex - procurorul din "Şobolanii roşii" (1990, Florin Codre - primul film privat românesc), compus pe două planuri: tânăr şi trivial în perioada comunistă, îmbătrânit şi ipocrit în secvenţele contemporane când, ajuns parlamentar, afişează profanator "V"-ul victoriei (cadru asociat, prin montaj, cu degetul mijlociu pe care-l pompează obscen într-un moment din trecut).
Şi, odată cu asta, Val Teodosiu a devenit unul dintre cei mai solicitaţi actori români de film. În ultimele două decenii, a jucat practic an de an, adesea câte două, trei, patru sau chiar cinci roluri - în total, cel puţin treizeci şi şapte la număr, până în momentul de faţă. Se disting, în mod special, Jean din "E pericoloso sporgersi" (1993, Nae Caranfil), actorul "de viaţă" blazat, glumeţ şi exaltat în amor; Hirt, din "Amen" (2002, Costa Gavras); Jenel, din "Sistemul nervos" (2005, Mircea Daneliuc), suav-greoi şi vesel-grobian; Grigore Aşchie, din "Nunta mută" (2008, Horaţiu Mălăele), masiv, autoritar şi vulnerabil; Vandame, din "Ho, Ho, Ho" (2009, Jesus del Cerro), hoţul zglobiu, brutal şi nărod; Claudiu Viţelaru, din "Poker" (2010) şi "Ultimul corupt" (2011, Sergiu Nicolaescu), prototip al senatorului român mişel şi lipsit de orice scrupule - căruia, cu fineţea nuanţată care-l caracterizează, i-a construit şi o aură făţarnică de umanitate, despre care actorul detaliază în acelaşi interviu din 2009: "Păi şi senatorii noştri, şi deputaţii noştri, par «umani»! Nu sunt. Pentru că dacă ar fi, în primul rând ar iubi cultura! Nişte conducători care nu dau doi bani pe cultură au soarta pe care o merită. Îmi spunea Vladimir Găitan în timpul proiecţiei dinaintea conferinţei de presă: «Fii atent la Alexandru Bindea, ce seamănă cu Voicu!». Senatorul meu a fost verificat de senatori, care au venit de la primele spectacole la teatru, şi sigur că erau de la toate partidele, două-trei partide pe seară, şi râdeau de se tăvăleau; ba mai trimiteau şi pe alţi colegi să se vadă, crezând - sperând - că este vorba despre aceia, nu despre ei înşişi."
Generos, hiper-disponibil şi cu o enormă putere de muncă, Val Teodosiu răspunde virtualmente tuturor solicitărilor - reuşind de cele mai multe ori, cu temperamentul său vulcanic, lipsa totală de inhibiţii şi gama extrem de diversificată a mijloacelor de expresie, să scoată adevărate bijuterii chiar şi din cele mai ingrate roluri (după cum se vede, parţial, şi din lista titlurilor de mai sus, foarte incompletă).
În mare parte, îşi dedică opera copiilor (ai lui - şi ai tuturor), afirmând: "Sper ca aceşti tineri să fie fascinaţi, să râdă, să se amuze (...), pentru că ei sunt viitorul nostru, ei trăiesc cum trăiesc, şi cum îşi închipuie şi văd şi speră să trăiască mai bine, cum sperăm şi noi şi am sperat tot timpul, fiind sacrificaţi ca toate generaţiile noastre... Sperăm ca măcar ei să apuce ceva, pentru că, după cum vedem şi eu, şi tu, nu prea avem lumină la orizont. Dimpotrivă - avem doar o luminiţă la capătul tunelului!"
Părerea ta
Spune-ţi părerea