Cu premiera mondială la Festivalul Internațional de Film de la Berlin, cel mai nou lungmetraj al regizorului Jan-Ole Gerster a primit mai multe nominalizări la German Film Awards, câștigând pentru Cea mai bună coloană sonoră. Drama a fost distinsă, de asemenea, cu premiul Directors to Watch la Palm Springs International Film Festival și are în centru un tenismen retras care se împrietenește cu o familie de turiști britanici.
După o accidentare la umăr, sportivul Tom (Sam Riley) se stabilește pe Insula Fuerte din Columbia pentru a oferi cursuri de tenis vizitatorilor. Viața lui ar putea părea visul oricărui bărbat singur de vârstă mijlocie: angajat la un hotel de lux, fără responsabilități, într-un paradis în care cei mai mulți nu își permit să ajungă nici măcar în vacanțe, cu plaje izolate nesfârșite, cluburi pline de băutură, droguri și fete frumoase, ferme ce oferă plimbări pe cămile și prieteni peste tot, inclusiv în poliție. Și totuși, acest trai strălucitor și apetisant nu reprezintă decât o variantă de singurătate poleită cu aur, care îl conduce încet, dar sigur spre depresie și alcoolism.
Atunci când Anne (Stacy Martin) apare pe insulă cu soțul ei Dave (Jack Farthing) și fiul Anton (Dylan Torrell), protagonistul simte că o cunoaște de undeva. Disprețul reciproc din cuplu și flirturile subtile ale femeii cu Tom relevă o problemă mai adâncă în înstărita familie, iar dispariția lui Dave după o noapte de club ridică suspiciuni din partea poliției. Să fie acesta momentul perfect pentru ca Anne și generosul tenismen să își exploreze evidenta atracție? Și oare au planificat ei să scape împreună de singurul obstacol avut în cale?
Insula ține spectatorii în suspans cu un scenariu impredictibil, răsturnări de situație și tensiune romantică, totul pe fundalul unui peisaj de vară nesfârșită, care, paradoxal, ar trebui să ofere calm și relaxare. Atenția cineastului rezidă în detalii, în gesturile mici ale personajelor, în replicile lor aparent irelevante. O idee majoră legată de paternitatea lui Anton devine elefantul din cameră, niciodată confirmată, niciodată discutată, dar mereu sugerată. Muzica instrumentală acompaniază aceste momente profunde, contrastată în anumite secvențe de cea disco, simbol al superficialității.
Oferind un sentiment neliniștitor de euforie combinată cu anxietate, thrillerul lui Gerster arată cum aparențele înșală întotdeauna. Bogăția și opulența nu sunt de ajuns pentru a oferi fericirea, așa cum nici o familie „perfectă” nu reușește. Indiferent de câte privilegii ar părea că se bucură o persoană, dacă săpăm îndeajuns în psihicul uman, vom descoperi o nemulțumire sedimentată, o nevoie primordială de „mai mult” și „mai bine” imposibil de satisfăcut pe termen lung.
Așa că și noi, la fel ca Tom, la fel ca Anne, la fel ca Dave, încercăm să evadăm din monotonie prin diferite metode mai mult sau mai puțin ortodoxe – chiar dacă o facem doar pentru scurt timp, pentru ca apoi să ne reîntoarcem la status quo-ul inițial, la ceea ce am știut întotdeauna. Este acesta un comportament abject ce merită pedepsit? Sau este pur și simplu natura umană?
