S-a petrecut un fenomen ciudat: pe nesimţite, filmul a început să mă fure - mai ales cu ajutorul replicilor comice, de un haz isteţ şi autentic. Pentru ca acum, chiar fără a-i fi devenit fan, să mărturisesc să-i aştept destul de curios inevitabilul sequel.
Harry Potter m-a dezamăgit din două motive. Pe de o parte, prea se ia în serios. Pe de alta, ignoră cu insolenţă relaţia dintre planul fantastic (magic) şi cel real(ist). Nu poţi să propui un neam de vrăjitori ce vieţuiesc printre noi, apoi să-i izolezi în şcoala lor cu internat şi să-ţi faci de cap acolo cu ei, ca şi cum lumea din jur nici n-ar mai fi - nu se face; se pierde tocmai starea de real obligatorie pentru validarea tuturor produselor non-realiste, de la Un chien andalou şi La Cantatrice chauve, până la 2001: A Space Odyssey şi Fin de partie.
Aceeaşi greşeală, dar la un nivel oarecum mai acceptabil, o săvârşeşte şi această ecranizare a unui prim roman din seria Cirque de Freak a lui Darren Shan (pe numele lui adevărat, Darren O'Shaughnessy, tânăr autor irlandez născut la Londra). Premisa e o reţetă sigură a dezlănţuirilor nelimitate: dacă într-un circ ambulant s-au adunat tot felul de anormali, care de care mai năstruşnici (inclusiv vampiri, vârcolaci şi alte plăsmuiri oculte? Dar dacă între vampirii "cuminţi" din circ şi alţii, "răii" care bântuie prin lumea largă, mocneşte un război de milenii, care poate oricând să dea în clocot? De-aici încolo, pe tărâmul imaginaţiei, the sky is the limit.
Partea bună e că, spre deosebire de Rowling (cu care împarte acelaşi agent, pe Christopher Little), Shan rămâne în miezul realităţii, propunând felurite interacţiuni proprii tipului de convieţuire a două lumi atât de diferite; partea proastă e că aceste reacţii rămân la un nivel uşurel şi superficial, fără a inventa nici o soluţie ingenioasă care să credibilizeze convenţia. Dar avem şi o a doua parte pozitivă, constând în recursul la umor, prezent încontinuu pe linia de demarcaţie dintre cele două universuri, astfel încât lipsa parţială de seriozitate se autolegitimează cu ajutoul băşcăliei.
Odată lămurite aceste chestiuni de concepţie, scenariştii Brian Helgeland şi Paul Weitz au însăilat un scenariu destul de haotic, tipic cazurilor de ecranizări tributare unor cărţi peste măsură de prolixe, din care nu se-ndură să taie prea mult. Ideiuţele, personăjaşele, luptişoarele, incidenţelele şi numeroasele loviturici de teatru sunt atât de multe, încât pe de o parte îngreunează "cititul" acţiunii, iar pe de alta parazitează buna structurare dramaturgică a povestirii. Noroc că Paul Weitz, care şi-a asumat şi regia, ştie să povestească, aşa că naraţiunea curge dinamic, chiar şi peste zonele unde aglomearea scenaristică a aşternut niscaiva burţi epice.
La nivel de mizanscenă şi decupaj, e corect şi atât, în schimb supralicitează în planul imageriei fantastice. De-aici a pornit şi prima dezamăgire, cea care spuneam că pentru o vreme m-a decuplat total: spectacolul de circ cu monştri, declanşator al intrigii, e explicit şi fără pic de mister, marşând pe deja banalizatele efecte speciale supersofistiate - mai ales în cazul unor freaks atât de traşi de păr cum sunt Corma Limbs (Jane Krakowski) sau Mr. Ribs (Orlando Jones); când arăţi clar şi de-aproape, în plină lumină, asemenea trăsnăi, poţi fi sigur c-ai omorât o halcă zdravănă din cuantumul de atracţie al filmului.
De asemenea, vizualizarea multor acţiuni fantastice, ca zbughirile fulgerătoare ale vampirilor, face la rândul ei risipă de briz-bizuri bălţate, sacrificând echilibrul între posibil şi imposibil pe altarul dubios al kitschului.
Până la urmă, aşadar, main plot-ul ne lasă într-o indiferenţă totală - mai ales că se distinge şi prin alte rateuri: construirea promiţătoare a lui Mr. Kersey (Patrick Breen), numai pentru a-l expedia scurt şi facil, totala previzibilitate a Rebeccăi (Jessica Carlson), sau concepţia clişeatică a bandei antagoniştilor - şi nu ne mai rămâne decât să ne delectăm cu poantele de dialog şi prestaţiile savuroase ale câtorva actori excelenţi. John C. Reilly compune un Larten Crepsely pe cât de complex şi "uman" presupunea un asemenea personaj central, iar la antipozi m-a cucerit Michael Cerveris, cu farmecul suav-pervers pe care i-l conferă obez-maleficului Mr. Tiny. Dragul de Ken Watanabe îşi face corect datoria (categoric, subfolosit în acel Mr. Tall care ar fi putut dezvolta resurse mult mai generoase), Willem Dafoe e tăios şi încrâncenat cum îl ştim, iar Salma Hayek ne dovedeşte că-i poate sta bine cu barbă - chiar şi când îi creşte în cadru, văzând cu ochii! Dezamăgesc, din păcate, cei doi puştani din rolurile principale: Josh Hutcherson e la fel de lemnos ca în odiosul "Journey to the Center of the Earth", iar Chris Massoglia, deşi arată cool, nu joacă mult mai nuanţat decât un dulăpior doldora de mecanisme - ceea ce e cam grav, în cazul unui protagonist, ba chiar erou, propus ca un fel de alter-ego al romancierului (şi, după cum se-arată, salvator al lumii din prăpădul Armageddonului, în oarece episoade viitoare).
Totuşi, să nu fim cusurgii peste poate. În siajul unor reuşite ca Stardust, The Goldan Compass, Enchanted, Inkheart sau The Chronicles of Narnia (n-are rost să înşir aici şi pleiada de rateuri din aceeaşi categorie), debutul francizei "Cirque du Freak" stă măcar onorabil. Să vedem ce-o să urmeze.
Părerea ta
Spune-ţi părerea