Spre deosebire de zeci de animaţii cu buget mare de la Hollywood, animaţia franceză Arco propune o poveste entuziasmantă şi atipică. Prin amabilitatea Unifrance, instituţie ce se ocupă cu promovarea filmului francez în lume, Cinemagia a putut sta de vorbă cu regizorul Ugo Bienvenu. Ca şi filmul, interviul a fost o surpriză plăcută nu doar datorită multiplelor declaraţii citabile, ci şi prin faptul că acest regizor cu aer adolescentin şi energie debordantă a fost prezent la un interviu "la prima oră" (în termeni jurnalistici, asta înseamnă ora 10 dimineaţa) la Paris, după ce cu doar o seară în urmă i se înmâna la Berlin trofeul pentru Cea mai bună animaţie la Premiile Academiei Europene de Film. Află din interviul de mai jos de ce Arco a fost considerat un film "imposibil", ce riscuri ridică folosirea excesivă a inteligenţei artificiale, dar şi ce star hollywoodian a salvat producția de la faliment.
Ai spus la un moment dat că Arco este rezultatul întregii tale experienţe de viaţă. Poţi dezvolta?
Ugo Bienvenu: Chiar cred asta şi cred că este valabil pentru orice artist. Am trăit într-o mulţime de ţări, Guatemala, Chad, Mexic, China, SUA, şi asta m-a creat, înt-un fel. Nu doar am trecut prin aceste ţări, ele m-au influenţat profund pentru că am petrecut acolo ani de zile, deci cultura lor este parte din mine, chiar sunt produsul bizar al acestui melanj de culturi. Sunt şi european. Când lumea mă întreabă sursa de inspiraţie a ceea ce fac nu prea ştiu ce să răspund, pentru că răspunsul este literalmente atât de simplu...
Şi totuşi filmul tău are un vibe foarte francez sau cel puţin european...
Chiar? Mă bucur că spui asta pentru că cei mai mulţi spun că filmul pare japonez.
Trăim într-o lume dominată de CGI şi, mai nou, de inteligenţa artificială. În comparaţie Arco pare creat cu decenii în urmă. De ce ai preferat direcţia asta?
Pentru că iubesc desenul de mână. Rareori văd avantajele industriei animaţiei şi vei înţelege imediat ce spun: cred cu tărie în greşeli, cred că greşelile ne fac umani şi în animaţiile industriei nu vezi greşeli. Cred că eşecurile sunt mult mai dese decât reuşitele şi cred că frumuseţea umanităţii rezidă în a greşi bine (râde), în eşecul... frumos.
Sunt desenator şi desenul m-a învăţat multe despre viaţă. Dacă ai fi un desenator perfect ai desena ca Leonardo da Vinci sau ai desena lucruri exact cum sunt ele în realitate, dar nu-i aşa că un astfel de desen perfect ar fi până la urmă plictisitor? Ceea ce defineşte cu adevărat un desenator este ceea ce NU reuşeşte să deseneze, este frumuseţea eşecurilor sale. Asta face animaţia magică.
Este o expresie latină care îmi place foarte mult, "ex falso verum sequitur", adică "din ceea ce e greşit se naşte adevărul". Este exact ce i se întâmplă lui Arco, el face o greşeală care devine sursa poveştii. Dacă el nu ar fi făcut această greşeală, povestea nu ar fi existat. Există multă frumuseţe în greşeli. De asta nu mă entuziasmează animaţiile 3D realizate perfect, greşelile care se pot observa în ele sunt făcute de maşini, nu de oameni.
Nu vreau să ne cramponăm într-o discuţie despre inteligenţa artificială, aşa că spun un singur lucru. Am avut nevoie de mii de ani pentru a ne imagina lumea şi pentru a o transforma după imaginaţia noastră. Cel mai important lucru în viaţă este să-ţi imaginezi. Dacă mâine aş descoperi că nu mai am voie să-mi folosesc imaginaţia, aş vrea să mor instantaneu. Totul necesită imaginaţie, o folosim atunci când gătim, ne vin idei şi când ne aşezăm pe WC. E un moment de cotitură pentru umanitate pentru că dacă nu mai facem acest efort al imaginaţiei realitatea devine mai săracă. Realitatea devine de netrăit.
Şi mai e un aspect, lenea. Cred că orice e frumos vine din efort. Când nu depui niciun efort, nimic nu mai are sens. Trebuie să luptăm ca să nu pierdem necesitatea efortului, pentru că este cel mai interesant aspect al vieţii. Întâi a fost tehnologia, care ne distrage atenţia atât de des de-a lungul unei zile, acum e şi inteligenţa artificială...
Cum vezi mersul la cinema în viitor?
Cred că singurii care vor mai merge la cinema sau la teatru vor fi cei înstăriţi. Cei săraci vor comanda unei inteligenţe artificiale ce film vor să vadă în seara aceea, dar asta îi va ţine prizonieri în propria bulă, departe de orice experienţă trăită de alţii şi împărtăşită cu ei. A trăi înseamnă şi a învăţa din greşelile altora. Dacă încetezi să faci asta, devii mai mic [interior]. Pentru mine emoţiile sunt ca nişte muşchi pe care trebuie să-i antrenezi pentru a face faţă unei anumite situaţii. Acesta este rostul ficţiunii, să antreneze aceşti muşchi. Dacă nu o faci, vei fi şocat de orice situaţie neprevăzută. De asta cred că accesul la ficţiune este extrem de important pentru cei tineri şi foarte tineri.
Din ceea ce spui am putea crede că ar trebui să privim spre viitor cu teamă şi lipsă de speranţă. Totuşi, filmul tău este optimist...
Cred că acum trăim într-un film SF prost. Poate că ar trebui să dăm vina pe literatura SF din trecut, pentru că mai tot ce au imaginat scriitorii de SF în anii '50 se întâmplă în prezent. Aş spune că ei au influenţat prezentul, pentru că este uşor să construieşti realitate pe un mit deja existent, este doar un strat în plus. [Când mi-a venit ideea lui Arco,] m-am gândit că dacă vrem să avem parte de un viitor mai bun, întâi trebuie să ni-l imaginăm. Mai mult, să fii o sursă de lumină în lume este mult mai greu decât să fii o sursă de întuneric. Este de ajuns să ridici o mână şi s-o pui între bec şi perete şi gata, ai creat o umbră. Atât de uşor e! Am vrut să fiu unul din copiii care clădesc castele de nisip pe plajă şi nu unul dintre cei care le calcă în picioare. A distruge durează două secunde, a clădi mult mai mult.
Cum ai cooptat-o pe Natalie Portman ca producătoare?
Am scris şi lucrat la Arco timp de trei ani şi toată lumea spunea că filmul nu va fi terminat niciodată, pentru că nu are antagonist şi nu are conflict. Producătorii spuneau că bugetul e prea mare, deşi era cu 100 de milioane mai mic decât orice se face în America (râde). "E imposibil", era tot ce auzeam din toate părţile. Atunci eu şi Félix [de Givry, coproducător şi coscenarist] ne-am investit absolut toţi banii personali în realizarea filmului într-un format "rough" (n.r. - necizelat, rudimentar).
După şase luni eram gata, dar nu mai aveam niciun cent. Atunci l-am sunat pe impresarul nostru, Jamil Shamasdin, şi a doua zi era în studio şi a văzut primele 45 de minute. Cum el este şi impresarul lui Natalie Portman şi cum ea abia înfiinţase o companie de producţie, MountainA, a promis că o sună şi a doua zi Natalie a venit în studio, a văzut filmul şi ne-a întrebat de ce avem nevoie. Ce aveam nevoie era aceeaşi sumă investită deja, 300.000 de euro, şi mai ales să protejăm ideea de bază a filmului. Ne-a luat mult mai mult timp să adunăm întregul buget şi încă 14 luni să terminăm animaţia.
Mikki, robotul din film, are şorţ roz şi este plin de grijă. Cum ai ajuns să-l portretizezi astfel?
Să fac un film, să creez o poveste nu înseamnă a-mi împărtăşi punctul de vedere. Cinema-ul este ficţiune, dacă vrei să susţii un punct de vedere scrii o carte sau o teză de doctorat. Am vrut să fac acest film pentru că atunci când eram mic nu-mi plăcea să fiu minţit. Adulţii mă minţeau şi cred că adulţii mint în continuare azi, le zic mereu copiilor că totul e minunat. În opinia mea, copiii trebuie să înfrunte lucrurile dificile, pentru că în viaţă ai de înfruntat situaţii dificile.
În film copiii vorbesc cu părinţii lor pe "Zoom" (n.r. - pentru că acţiunea are loc în viitor, copiii interacţionează cu holograme ale părinţilor) pentru că şi eu vorbesc cu copilul meu pe Zoom, din moment ce sunt mereu plecat. Evident, asta nu e bine. Dar am vrut să arăt ambele perspective: părinţii lucrează departe pentru că vor să le ofere copiilor o viaţă mai bună, iar copiii sunt îngrijiţi de un robot care îi ajută şi-i încurajează. Există aspecte bune şi rele aici. Am vrut să înfăţişez perspective diferite fără să îmi enunţ categoric propria perspectivă. Rostul filmului este să pună publicul în situaţia de a-şi pune întrebări, de a-şi alege propriile răspunsuri şi de a-şi imagina viitorul în funcţie de aceste răspunsuri.
Sursa foto: Marie Rouge/Unifrance.
