Decan al criticii româneşti de film, atât ca vârstă cât şi ca valoare, Tudor Caranfil - ajuns recent la optzeci şi unu de ani (împliniţi în 14 septembrie 2012), a vorbit pentru Cinemagia despre mode şi a fi contra curentului, despre trăsăturile definitorii ale filmului românesc vechi (1949-1969), mediu (1970-1989) şi nou (1990-2012) şi starea criticii de film în România de azi.
Cinemagia publică în trei părţi interviul acordat de Tudor Caranfil publicaţiei noastre, prima parte fiind consacrată poveştilor spumoase despre modele "Antonioni", "Reconstituirea", "Pe aripile vântului" pe care le-a combătut şi ipostaze în lupta contra curentului. Seria de relatări spectaculoase, dezvăluiri surprinzătoare, concluzii care ne dau de gândit va continua miercuri şi joi, 26 şi 27 septembrie.
(Fotografia alăturată este realizată de Paul Buciuta/Marea Dragoste - revistatango.ro.)
Născut în aceeaşi zi cu Corneliu Porumboiu (n. 1975) şi la câte o săptămână diferenţă de Nae Caranfil (7 septembrie, 1960) şi dramaturgul Filip-Iosif Columbeanu (21 septembrie, 1988), Tudor Caranfil are multe de spus, cu harul şi căldura sa de neegalat, despre primii paşi spre profesiunea cu care a ajuns să se identifice, despre ceea ce i-a marcat personalitatea aparte în domeniu, precum şi despre trăsăturile definitorii ale filmului românesc.
C: Care a fost primul dumneavoastră contact cu cinematograful?
T.C.: Aveam vreo trei-patru ani, când am văzut un film, cred că era mut, şi mi-a rămas viziunea unor cămile, într-un deşert, unde… ploua! Mai târziu am inteles ca "ploaia" era rezultatul stării tehnice a filmului, efectul zgârieturilor de pe pelicula uzată. E posibil să fi fost o proiecţie privată, între prieteni, dar mi-au staruit în minte animalele alea ciudate, cu cocoaşă.
C: Şi care a fost primul contact conştient, când aţi perceput filmul nu numai ca pe o ciudăţenie a imaginii în mişcare, ci ca pe o poveste, ceva substanţial, important?
T.C.: Cred că primul lucru care m-a impresionat pe ecran a fost violenţa. M-am întors de la un film “de acţiune, un western, sau cam aşa ceva, şi m-am apucat să croşetez pumni cu aerul, acasă – comportare la care ai mei se uitau alarmaţi, că poate nu eram normal. Oricum aveau ei îndoieli în privinţa asta… Trebuie să fi avut vreo şapte, opt ani, poate mai puţin…
C: Şi care a fost primul contact de natură mai profundă, mai estetică?
T.C.: Primul contact ideatic cu cinematografia cred că a fost Ivan cel groaznic (Ivan Groznîi, 1945, Serghei Eisenstein), văzut prin 1950. Atunci m-am dumirit ce înseamnă atât mare cinematograf, cât şi mare regizor.
C: Pasul al patrulea: momentul când cinematograful a fost ales ca menire profesională...
T.C.: Primele cronici de film le-am scris la ziarele provinciale din Galaţi şi Bacău - dar erau răzleţe, aşa, ocazionale… Imi amintesc de un comentariu pentru Undeva, în Europa (Valahol Európában - 1947, Geza Radványi). Cred că fusesem profund impresionat de stilul autorului, de forţa emoţiei, dar nu atât de impresionat încât să nu mă ghidez, în compunerea cronicii mele, de ceea ce apăruse în Contemporanul la vremea aceea, despre acelaşi film. Aveam vreo şaptesprezece-optsprezece ani, colaboram în vacanţe la ziarul din Galaţi, şi-mi amintesc de o altă chestie pe care am scris-o, intitulată Scrisoare deschisa către o spectatoare, în care reproduceam o frază pe care o auzisem pe stradă: Ah, iar lagăre de concentrare, nu vreau să le mai văd!
Era un film al unei poloneze, Wanda Jakubowska (Ultima etapă/Ostatni etap, 1948), şi am tresărit, muşcat, când necunoscuta pe lângă care treceam i-a spus prietenei sale: Nu mai vreau să văd asta! Iar comentariul meu era realizat sub forma unui dialog cu doamna respectivă, că “dacă s-ar repeta ororile, aţi mai vorbi aşa?… De fapt, vorbeam despre nobleţea actului artistic al regizoarei. Eram foarte încântat de ce mi-a ieşit, era şi ultima zi de vacanţă, mă întorceam la Bucureşti la facultate, iar redactorul şef mi-a publicat-o imediat, extaziat de noutatea procedeului.
Apoi, am făcusem mult timp reportaj şi am ajuns la cronica cinematografică aproape dintr-un accident - spun aproape, pentru că publicasem şi înainte câteva cronici cinematografice, cu îngăduinţa titularului rubricii, care era Mihai Lupu. Asta se petrecea prin anii 1959-1960… Lupu ţinuse rubrica de film mai întâi la Scînteia tineretului, apoi a venit la Informaţia Bucureştiului, şi mi-a permis să fac una-două cronici. Mare curaj din partea lui! Eu eram pe-atunci un consacrat al gafelor, un clasic al şopârlelor. Şopârla e o greşeală de text, o eroare care de cele mai multe ori îţi alunecă dintre degete. Ei bine, eu eram un as al şopârlelor. Iar Michi Lupu îmi tot pronostica: Fii atent ce faci, că o să dai de dracu'… Dai de dracu'! – îmi tot prorocea până… a dat el de dracu'!
I s-a tras, în mod absurd, dintr-o ştire pe care a reprodus-o fără cusur, că la Teatrul Municipal avea loc premiera cutărui spectacol, regizat de cutare, jucat de… care mai de care, şi, la sfârşit, că scenografia era semnată de Elena Pătrăşcanu.. Nici un aport personal, doar informaţie nudă. Şi, dintr-o dată, s-a convocat o mare şedinţă cu responsabilul presei de la C.C. descins printre noi, şi Lupu a descoperit că nu era voie să reproducă numele scenografei.
De ce nu era voie? Pentru că Elena Pătrăşcanu, devenită Veakis prin recăsătorie, refuzase să renunţe la numele primului ei soţ, Lucretiu Patrascanu. “A, deci, ea nu vrea să renunţe la numele banditului de Pătrăşcanu, care “bandit fusese deja executat, “şi voi îi mai faceţi şi publicitate? Cand Lupu s-a apărat: Dom'le, e tot oraşul plin de afişe cu numele Pătrăşcanu pe ele! tipul de la C.C., nu mai ştiu cum îl chema, (s-a spânzurat mai târziu în pădurea Otopeni) i-a pus întrebarea: Ce eşti dumneata? Ziarist comunist, sau copiator de afişe? Şi l-a dat afară.
Din fericire, Lupu avea relaţii, şi a fost depanat de Liviu Ciulei, care l-a făcut a doua zi secretar literar al Teatrului Municipal pe care-l conducea, şi pentru care lucrase şi Elena Pătrăşcanu-Veakis. Lupu şi-a vazut de drum. Mai târziu a emigrat în America, unde, un timp, a fost recepţioner la un hotel. Acolo l-a găsit tot Ciulei, care l-a pus din nou secretar literar, la teatrul La Mamma din New York. Uite ce mică poate fi lumea! Şi ce noroc poate fi adus de un ghinion!
În orice caz, la ziarul bucurestean locul cronicarului de film a rămas liber, şi cum fusesem deja vinovat de câteva comentarii, mi-a fost încredinţat mie. Trebuie să recunosc ca l-am primit cu o spaimă îngrozitoare, fiindcă nu ştiam dacă modul meu de a vedea filmele, pe care-l simţeam foarte personal şi singular în raport cu ceea ce se scria în general în presă, era corect sau nu!
În ce anume consta această diferenţă, această marcă personală, în comparaţie cu viziunea generală a presei?
T.C.: Că unele filme ale modelor pasagere, sau unele copii româneşti ale celor străine, nu treceau la mine grila. Nu-mi plăceau. Nu aderam la ele.
C: Şi care au fost cele câteva cazuri semnificative, în care aţi fost împotriva curentului?
T.C.: Cazuri importante…
C: ...Sigur, unul îl ştiu bine, Pe aripile vântului, cu celebra emisiune care demonstra, cu secvenţe - şi altele similare.
T.C.: Asta, mult mai târziu! Atunci, la începutul drumului meu, cred că am fost împotriva curentului - dar nu vehement - în privinţa modei Antonioni.
Nu şi Resnais! Resnais m-a învins întotdeauna, şi - la un moment dat - în Flacăra, cred, cineva s-a întrebat: Cum de-i place (subînţeles: încuiatului de Caranfil) Anul trecut la Marienbad? (L'année dernière à Marienbad - 1961, Alain Resnais)? M-aş fi putut întreba şi eu - dar ştiam de ce-mi place: pentru că trăia! Pentru că dincolo de forma lui abstract-somptuoasă, vibra viaţă interioară!
Sau, dintre filmele româneşti, Casa neterminată (1964, Andrei Blaier), violent contestat de critică, lăudat de mine. Original şi poetic, filmul scris de Dimos Rendis depăşea parametrii impuşi tineretului zilelor noastre. Neînţeles atunci, uitat mai tarziu, a fost tratat cu ironie de critică, deşi reprezentase, măcar graţie evoluţiei Valeriei Seciu, un debut impunător într-o partitură cum cinematograful nostru n-avea să-i mai rezerve. Toată critica a fost împotriva filmului, şi le-am spus: Cum puteţi nega un film care scoate la iveala un asemenea instrument de trăire? Şi am nimerit-o cu Valeria Seciu, a devenit o mare actriţă. …E adevarat că acelaşi autor mai avea la activ şi o sumedenie de filme de şantier, resuscitare a realismului socialist pe care am criticat-o vehement. Era unul, Trepte spre cer (1978, Andrei Blaier) - parcă…?
Da, ăla cu constructorii de linii de înaltă tensiune. Unul dintre cele mai slabe filme ale lui Blaier.
T.C.: Aşa! Şi eu mi-am exprimat părerile vocal, dupa proiecţie. Erau conferinţe de presă, pe-atunci - nu ca azi! - erau discuţii furtunoase, care te-ajutau să-ţi cristalizezi opinia. Eu mi-am anticipat comentariul, foarte critic. Şi Valerian Sava, care se credea pe atunci un soi de dirijor al opiniilor, mi-a dat telefon şi a spus: Dacă tu continui pe linia asta, şi tiparesti că filmul e prost, să ştii că-ţi răspund! Şi i-am spus: te rog chiar, e firesc şi fericit să dialogam. Ar fi chiar foarte bine, mai ales pentru public! O controversă între doi critici mi se parea chiar foarte utilă, cu atât mai mult cu cât pe atunci nu prea era loc de asemenea spectacole în presa cinematografică… Erau mai mult atacuri la persoană, "demascari", nu controverse din care să sară scântei de adevăr. Dar el a trântit receptorul în furcă, taxându-mă drept "antisemit".
Când i-am spus lui Blaier chestia asta, s-a înecat de râs: Da' eu nici nu sunt evreu! Şi ia să vedem, ce alte scandaluri mai vrei?
...Nu neapărat scandaluri, cât contradicţii de opinie semnificative.
T.C.: Erau filmele despre care Călin Căliman proclama ritos şi tăios: O gură de aer proaspăt de la Buftea! Aşa a fost al lui Bratu, Un film cu o fată fermecătoare (1967), aşa a fost şi filmul lui Breban, Printre colinele verzi (1971, care devenise o mare victorie a filmului românesc. Breban era şi director la România literară, era şi membru al C.C.-ului, şi toată critica românească de film l-a ovaţionat în pozitie de drepţi.
Dar azi până şi Breban refuză să-şi amintească de filmul lui - care de fapt i-a provocat exilul! După ruşinea pe care a trăit-o la Cannes, a preferat să rămână, un timp, în Franţa, decât să mai dea ochii cu ai noştri…
C: Dar la filmele astea gen …fata fermecătoare, Printre colinele verzi, sau altele de factură similară, ce anume îi entuziasma pe ei, şi ce le lipsea în fond?
T.C.: (Îşi umezeşte degetul şi-l ridică, privindu-l semnificativ - n.red): De unde bate vântul! Asta era. Cel mai bun cronicar, pentru că era mereu motivat, era Catrinel. (Ecaterina Oproiu - n.red). Restul… cum se cheamă aparatele alea, în care bagi banul şi cântă la alegere?…
C: ...Tonomate.
T.C.: ...Restul erau tonomate. Adică, conformişti - scuză-mi cacofonia! Eu am fost, de pildă, un contestatar al capodoperei filmului românesc, Reconstituirea (1970, Lucian Pintilie), a cărei premieră fusese iniţial interzisă de organe. Prezent la gala filmului, trăiam satisfacţia voluptuoasă a anulării interdicţiei. În timpul proiecţiei, m-am dezumflat tot mai tare. Se întâmplase că dramatismul luptei pentru acest film îl ridicase la nivel de capodoperă. Eram şi eu împotriva interdicţiilor, pentru ca publicul să fie în cunoştinţă de cauză, şi să decidă el soarta filmului, nu un activist oarecare. Cei care interzic opere de arta, le martirizează, le împing în legendă. De unde sunt mult mai greu de coborât.
În filmul lui Pintilie erau lucruri superbe, precum începutul, sau finalul, era lecţia de artă susţinută de miliţian, dar erau şi burţi imense, ca povestea cu ţigăncile cu fructe de pădure, sau cu gâştele, cu goana după tren…. Apariţia cronicii mele a stârnit asemenea iritări, încât am fost invitat la o dezbatere nocturnă, la "România Literară". Am reproşat redacţiei că fâcuse campanie, nu consemnare. Publicând o pagină întreagă consacrată Reconstituirii, în preajma premierei, printre luări de poziţii ale scriitorilor care spuneau cât de grozav era filmul (fără să-l fi văzut, că nu avuseseră unde), au publicat şi o asemenea mărturisire, a unui om de litere, care opina citeţ: N-am văzut filmul, dar sunt convins că e bun, pentru că aşa spune toata lumea. Şi le-am zis: Asta nu e un argument, că e bun fiindcă aşa spune lumea. Dumneavoastră colectaţi adeziuni, nu judecăţi estetice. Ar trebui să vorbiţi despre film, ca atare!
Când poetul Adrian Păunescu, directorul României literare, mi-a replicat ca aveam în faţă o «Mioriţă» a cinematografiei româneşti!, m-a apucat un râs homeric! Până unde se ajunsese cu ditirambii - chiar la Mioriţa…! În orice caz, evenimentul mi-a lăsat o amintire foarte plăcută. Discutaserăm o noapte întreagă despre un film românesc. Era ceva! Dar ditirambii au continuat.
Chiar anul trecut, Cristina Corciovescu şi Magda Mihăilescu au publicat o carte-referendum despre alegerea celui mai bun film românesc din toate vremurile. Şi, închipuiţi-vă! Ca un făcut, a ieşit tocmai “Reconstituirea în top. “Moartea domnului Lăzărescu n-a contat, nici “4,3,2, nici chiar Pădurea spînzuraţilor! Cele două doamne au rămas la Reconstituirea! Ăsta-i cel mai bun, şi gata! În ce mă priveşte, am refuzat să particip la referendumul Corciovescu- Mihăilescu. Aş fi acceptat, dacă în afara rezultatului centralizat s-ar fi publicat şi topul alcătuit de fiecare participant. Propunerea mi-a fost refuzată. Îmi cereau doar o fiţuică de zece titluri, care să se dezintegreze în scorul final, de o corectitudine imposibil de verificat.
Când, exact în acelaşi moment, Lucian Pintilie a fost rugat să-şi destăinuie cele trei filme preferate din creaţia sa, maestrul n-a spus un cuvânt despre Reconstituirea. Iubirile sale de maturitate, declarate în 2011, au fost Balanţa, Niki Ardelean colonel în rezervă şi Tertium non Datur. Cu Balanţa şi Tertium non Datur sunt şi eu de acord. (Va urma…)
Părerea ta
Spune-ţi părerea