Tu, eu şi Toscana este filmul la care intri ştiind exact ce o să primeşti: frumuseţea Toscanei şi o poveste de dragoste ce poate evolua într-o singură direcţie. Intuieşti de la început deznodământul, dar apreciezi această doză considerabilă de previzibil tocmai pentru că este reconfortantă şi îţi reconfirmă că unii oameni au noroc în dragoste şi, dacă tu nu ai avut încă, poate va răsări soarele şi pe strada ta. Premiera de vineri este un film pe care l-ai mai văzut de zeci de ori, dar nu de asta revedem Singur acasă sau Nopţi albe în Seattle? Sau, de ce nu, Sub soarele Toscanei, o referinţă nu doar imediată, ci instantanee a filmului lui Kat Coiro.
Tu, eu şi Toscana este, într-adevăr, o reinventare pentru o nouă generaţie a acelei poveşti din 2003, în care personajul lui Diane Lane are parte de un nou început în Italia după pierderea mariajului şi a casei în care şi-a petrecut cea mai mare parte din viaţă. Doar că nu e exact un remake, pentru că scenariul primeşte o doză generoasă din În timp ce tu dormeai, unde "Sandra Bullock" se preface logodnica unui bărbat aflat în comă. Tot cu o minciună începe şi premiera de vineri: Anna (Halle Bailey) îl întâlneşte accidental la New York pe Matteo (Lorenzo de Moor), care îi povesteşte de vila sa dintr-un mic sat toscan. În urma unui concurs de împrejurări, Anna ajunge în această vilă, dar este surprinsă de mama şi bunica lui Matteo şi, ca să se salveze, inventează că este logodnica lui. Adoptată imediat de întreaga familie, Anna se simte tot mai vinovată, mai ales când în cadru apare chipeşul Michael (Regé-Jean Page), fratele adoptiv al lui Matteo...
Peisajele Toscanei şi câteva dintre cele mai cunoscute hituri de la Ricchi e Poveri, Raffaella Carrà şi Luciano Pavarotti devin fundalul acestei poveşti care nu mai este despre reinventare, ci despre acceptare. Ce ne spune Tu, eu şi Toscana este că nu ar trebui să ne fie frică să îmbrăţişăm neprevăzutul şi să fim mai blânzi cu noi înşine, pentru că de suferinţă nu este scutit nimeni.. Şi ia să nu mai suferim atâta, să bem un vin bun, să facem o porţie de paste şi să ne găsim un partener de înecat amarul!
Fără a fi mult mai mult decât un film de duzină ce împarte aceeaşi coloană vertebrală cu producţii de Crăciun sau, Doamne fereşte, filmele Hallmark în care cine ştie ce coafeză fură inima prinţului unei ţări inventate, Tu, eu şi Toscana beneficiază de o chimie foarte bună între americanca Bailey şi britanicul Page, care au fost catapultaţi amândoi, fără menajamente, în atenţia globală, ea după ce a devenit o Ariel de culoare în remake-ul Mica Sirenă, iar el după rolul principal din primul sezon din Bridgerton. Poate că au intrat amândoi într-un con de umbră apoi, dar măcar în premiera de vineri nu stă nimeni să scoată paletarul Pantone pentru a verifica la sânge dacă sunt prea albi sau prea negri pentru rolul lor. Departe de lupa "poliţiştilor" rasiali, amândoi par să se distreze de minune în podgorii însorite unde Page îşi expune fizicul ireproşabil, iar Hailey ajunge să facă ce face mai bine, anume să cânte.
Ca şi Sub soarele Toscanei, filmul din 2026 îşi înconjoară protagonista cu personaje pitoreşti şi tonice, gata să o binedispună pe tânăra ce încă suferă după pierderea mamei. Ies în evidenţă taximetristul Lorenzo (Marco Calvani), care decretează că toate deciziile clientei sale sunt "romantice" sau vecinul Giuseppe (Emanuele Pacca) care dă deşteptarea zi de zi urlând din toţi rărunchii celebra melodie din La Traviata, "Libiamo ne' lieti calici". Dar poate că cele mai luminoase personaje din întregul film sunt mama şi bunica lui Matteo şi Michael, Gabriella şi "nonna" Alessia, interpretate de două actriţe foarte celebre în Italia, Isabella Ferrari şi Stefania Casini.
O să uiţi Tu, eu şi Toscana de îndată ce ieşi din sala de cinema, dar cât podgoriile, străduţele pietruite şi delicatesele culinare se perindă pe ecran, nu-ţi pare deloc rău că eşti acolo. La sfârşit, nişte "outtakes" nu întru totul amuzante în care însăşi regizoarea Kat Coiro face comentarii fără perdea despre pectoralii lui Page...
