Toma Caragiu - Nemuritorul

Nici una dintre miile de tragedii cauzate de cutremurul din 4 martie, 1977, nu a avut un impact mai mare decât năprasnica dispariţie a lui Toma Caragiu, titanul care ne lumina sufletele în acea epocă a orizonturilor închise. Îmi sunt încă vii în minte momentele petrecute pe şantierul de la Continental, strada Colonadelor (azi: Toma Caragiu), filmând şi făcând fotografii document pentru cineclubul Ecran Util, în timpul operaţiunilor de salvare şi recuperare - deşarte speranţe căci, deşi prăbuşirea edificiului cruţase tocmai colţul dinspre Universitate, până la etajul doi, unde apartamentul marelui actor stătea neatins, cu paharele de whisky încă pe masă (seismul îl surprinsese primind vizita lui Alexandru Bocăneţ, precum şi a poetei Danielea Caurea şi a logodnicului acesteia, cărora Toma urma să le fie naş), cei patru, încercând să scape, fuseseră striviţi la câţiva paşi de ieşirea din bloc.

O săptămână mai târziu, în 11 martie, o mulţime imensă a invadat cimitirul Bellu, petrecându-i pe ultimul drum pe dragii Tomiţă şi Andu. Ani de zile după aceea, în fiecare Duminică a Tomii, vizitam mormântul, având mângâirea de a putea urmări cum nu mai conteneau omagiile: poeme de adio, flori, şi o succesiune de monumente funerare tot mai impresionante, culminând cu bustul din prezent. Preaplinul durerii m-a îndemnat şi să scriu materialul comemorativ "Baladă unui vulcan stins", publicat în revista "Adolescenţa" a Colegiului Naţional Sfântul Sava (N. Bălcescu, pe-atunci), primul meu articol publicat vreodată, graţie celui ce fusese inegalabilul Toma Caragiu.

Dacă acesta a fost finalul (parţial - căci opera lui a rămas nemuritoare, întipărită pentru eternitate pe peliculă şi benzi magnetice), începuturile destinului său excepţional s-au produs în satul Argos Orestikon, din Grecia, unde Toma Caragiu a văzut lumina zilei la data de 21 august, 1925, într-o familie de aromâni, ca fiu al lui Nico Caragiu şi al Atenei Papastere Caragiu. Cinci ani mai târziu, familia s-a mutat în Dobrogea, unde copilăria viitorului maestru a fost înrâurită hotărâtor de bunica sa, Daphna, care obişnuia ca în fiecare duminică să prezinte acasă câte un fel de "film al săptămânii", cu evenimentele din sate, care stârnea hohotele de râs ale consătenilor. Ulterior, s-au mutat la Ploieşti, pe strada Rudului, nr. 144, unde Toma a studiat la Liceul "Sfinţii Petru şi Pavel", începându-şi activitatea în trupa de teatru a acestuia şi scriind în revista şcolară "Frământări".

În 1945, s-a înscris la facultatea de drept, pe care însă a abandonat-o curând în favoarea Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti, la clasa lui Victor Ion Popa. Încă din timpul studenţiei, a debutat pe scena teatrului din Piaţa Amzei (sala studio a Naţionalului), în 1948, cu rolul unui scutier din "Toreadrul din Olmedo", în regia lui Ion Şahighian - fiind imediat angajat de direcţia teatrului, în ziua de 1 mai.

Din nestăvilita sa carieră teatrală, începută cu acel prilej, mă voi mărgini să amintesc doar perioada când a revenit în oraşul său adoptiv, ca director al teatrului local, şi cele două spectacole în care am avut onoarea să-l văd: "O scrisoare pierdută", de Ion Luca Caragiale, la Bulandra, în regia lui Liviu Ciulei, unde a scos o capodoperă interpretativă din rolul destul de ingrat al lui Tipătescu (irezistibil în tandem cu Rodica Tapalagă, oscilând mereu între senzualitate şi perfidie, între tonuri grave şi accente suave - din fericire, banda MGS cu spectacolul s-a păstrat, fiind azi disponibilă inculsiv pe Internet), şi "Elizabeth I", de Paul Foster, tot în regia lui Ciulei (o singură scenă-pivot, începută cu neuitata replică: "Cine credeţi că sunt... Cumva, Toma Cara...? Nu-nu-nu-nuuu...! Eu sunt Lazarus Tucker... Cămătar din Anvers... Şi ţin banii-n casa de fieeer... pentru c-aşa m-a-nvăţat ma mère...!" N-am apucat să-l prind live, dar am reuşit să văd înregistrarea cu "Lungul drum al zilei către noapte", de Eugene O'Neill, unde alături de Clody Bertola, Victor Rebengiuc şi Florian Pitiş, Toma Caragiu a creat cel mai mare rol de dramă din viaţa lui.

Pe ecran a debutat în "Nufărul roşu" (1955, George Tobias), acesta fiind startul unui lung şir de filme dintre care merită să fie reţinute "Străzile au amintiri" (1962, Manole Marcus), "Pădurea spînzuraţilor" (1965, Liviu Ciulei), apoi de şase ori Răspopitul din serialul lui Dinu Cocea început în 1966 cu "Haiducii", de trei ori căpitanul Panait din "B.D..."-urile lui Mircea Drăgan (1970-1973), tulurătorul ţăran Oaie din "Tatăl risipitor" (1974, Adrian Petringenaru - surprinzător emploi dramatic), şi, în sfârşit, apogeulde necontestat al carierei sale, genialul Costică Caratase (sinteză între "Caragiu" şi "Tănase"), din "Actorul şi sălbaticii" (1975, manole Marcus), rol de o bogăţie fără margini, atingând atât cele mai de necrezut piscuri comice, cât şi ultimele străfunduri ale dezvoltărilor tragice. I-a urmat "Operaţiunea «Monstrul»" (1976, Manole Marcus), film simplu şi onest, pretext pentru câteva bijuterii actoriceşti inegalabile, inclusiv antologica secvenţă "cu bicicleta galbenă", între Tomiţă şi marele său prieten, Marinuş Moraru. Postum, au mai avut premiera "Marele singuratic" (1977, Iulian Mihu), "Buzduganul cu trei peceţi" (1977, Constantin Vaeni - care conţinea şi o tulburătoare premoniţie, personajul său, Popa Traistă, căzut în bătălia de la ŞŞelimbăr, fiind înmormântat împreună cu un alt camarad de arme, într-un setup aproape identic cu cel de la Bellu: două sicrie unul lângă altul), şi "Gloria nu cântă", al companionului său din televiziune şi din moarte, Alexandru Bocăneţ.

Finalmente, e cu neputinţă să treci în revistă cariera lui Toma, fără a te referi şi la enorma sa constelaţie de apariţii umoristice pe micul ecran, cel mai adesea pe texte de Dan Mihăescu şi Grigore Pop. Şi acestea se găsesc pe net, inclusiv pe youtube, unde putem revedea oricând giuvaeruri ca "Omul cu şopârla" sau "Mefisto"...

Moştenirea încă vie şi acum, după aproape treizeci şi patru de ani, lăsată nouă de Toma Caragiu, constituie un tezaur şi o autentică şcoală de actorie comică şi dramatică la nivel superlativ. Poate că cel mai bine o descriu, inclusiv în plan uman, cuvintele altui mare prieten al său, regretatul actor Aristide Teică, de la Ploieşti - un om de o fineţe extraordinară, care printre altele i-a dat replica în serialele de televiziune "Urmărirea" (1971, Radu Gabrea) şi "Un august în flăcări" (1974, Doru Năstase, Dan Piţa, Alexandru Tatos), unde Toma îl juca pe neuitatul Mizdrache. În finalul volumului de mărturii "Carte despre Toma Caragiu", apărut în 1985 la Editura Meridiane, sub îngrijirea lui Valentin Silvestru şi redactarea Rozaliei Viorica-Matei, "Teicuţă" notează: