La fel ca recentele "Cea mai fericită fată din lume" (2009) şi "Principii de viaţă" (2011, Constantin Popescu jr.), "Toată lumea din familia noastră" adoptă, sub eticheta unui titlu ironic, formula dramei de familie tratată cu umor amar, pe parcursul unei unităţi de timp compacte care relevă tarele umane de sub pojghiţa apareţelor şi a conformismului. Totuşi, dacă am pornit deja pe traseul comparaţiilor, cel mai mult mi-a amintit de "Din dragoste cu cele mai bune intenţii" (2011, Adrian Sitaru - film de care se apropie în mare măsură, ducând la un nivel mult mai intens riscurile acţiunilor întreprinse din dragoste, cu cele mai bune intenţii), precum şi, într-un mod aparent paradoxal, de "Eu când vreau să fluier, fluier" (2010, Florin Şerban), mai ales prin impactul dureros aproape fizic declanşat pe neaşteptate în punctul median, pentru a se menţine aproape constant (deşi nu fără unele ezitări nebinevenite) până la final.
Radu Jude declară că şi-a dorit o comedie (deşi cu Radu, un tip pe cât de hazliu, pe atât de puţin explicit, nu poţi şti niciodată cum stai - şi cred că şi de astă dată afirmaţia lui are o doză de subînţeles), dar realitatea e că noul său lung-metraj este o dramă în toată regula (cu inevitabile elemente de umor - altfel ar fi fost de-a dreptul tragedie), crudă şi nemiloasă, de o duritate fără precedent în filmele lui anterioare.
Practic, avem de-a face cu o radiografie extrem de incisivă a acelei dezumanizări tratate în multe dintre filmele noii generaţii (mai ales ale lui Cristi Puiu şi Cristian Mungiu), de astă dată nu în context social, ci în nucleul compact al familiei - al familiei de oriunde şi oricând, ceea ce-l şi plasează la un remarcabil nivel de universalitate. Astfel, "familia noastră" din titlu este, într-adevăr, "a noastră", prin felul cum ne face să ne recunoaştem, în mai toate personajele, propriile slăbiciuni şi vulnerabilităţi, meschinării şi intenţii bune eşuate în maltratarea brutală a tot ce ne e preţios la modul cel mai nobil: familie, copii, umanitate proprie, principii. Practic, ne e imposibil să găsim vinovăţii absolute - fiecare are dreptatea lui, şi fiecare comite propriile greşeli (cu consecinţe, adesea, iremediabile).
În acest sens, Şerban Pavlu are în sfârşit ocazia de a se desfăşura într-un rol de anvergură, complex şi profund, susţinând filmul de la cap la coadă într-un registru dramatic ale cărui resurse abia se întrezăreau din personajele schiţate anterior. Marius al său compune convingător tipul de bunătate destructivă proprie personalităţilor labile, impulsive, schismatice, situate aproape de limita patologicului - parcurgând nonstop un scenariu plin de substanţă (Radu Jude şi Corina Sabău) dar... din păcate, finalizat doar parţial, ceea ce şi împiedică "Toată lumea din familia noastră" să devină un film nu doar foarte bun (cum deja este), ci chiar mare - statut de care-l despărţeau doar câţiva paşi...
Principala problemă a poveştii este de ordin interior, specifică genului psihologic de care aparţine, în primul rând, filmul - şi se referă tocmai la punctul său cel mai vulnerabil (în plan atât real, cât şi artistic): copilul-victimă. Profilurile mintale ale adulţilor sunt temeinic construite, începând cu Marius, încadrat de Otilia şi Aurel (plus vârstnicii), spre a constitui credibil întregul univers familial marcat de traume vechi ajunse să repercuteze în prezent. Din capul locului, ni se sugerează labilitatea şi imaturitatea protagonistului, prin secvenţa introductivă din propriul său univers casnic, amestec de pedanterie (rafturile cu DVD-uri) şi dezordine, printre care tronează un poster roşu cu Che Guevara.
Pasul al doilea ne dezvăluie o imagine a universului care l-a format, sub dominaţia unui tată oscilând între tandreţuri, bancuri răsuflate şi izbucniri isterice, în tandem cu soţia mămoasă şi mereu ineficient-împăciuitoare. La fel de păguboasă e şi bunătatea fostei soacre, Coca, sub efectul căreia Otilia a crescut spre a deveni o femeie perfect normală - prea normală ca să poată reacţiona înţelept faţă de instabilităţile unui soţ ca Marius, şi părând să-şi fi regăsit echilibrul alături de măruntul contabil Aurel, a cărui singură calitate ar fi aceea de partener docil şi comod. Până aici, configuraţia caracterelor se conturează solid - dar lucrurile încep să scârţâie (de la un moment dat), în jurul Sofiei, fetiţa de cinci ani a foştilor soţi. Radu Jude a întreprins un demers extrem de îndrăzneţ, izbutit cam pe jumătate: acela de a expune drama incipientă a unui copil care va creşte traumatizat de războiul parental. Câtă vreme ne aflăm în setup, totul e-n regulă: contextul se relevă clar şi plin de energii gata să răbufnească, iar povestirea demarează şi merge înainte cu paşi siguri.
Problemele apar în a doua jumătate a filmului, după dezlănţuirea violenţelor, când Radu pare să fi optat pentru un anumit tip de reacţie infantilă: fetiţa absoarbe totul şi se închide în propriul ei univers, apărându-se după dorinţa insistentă a unei căni de cacao cu lapte. Din păcate, refugiul ei psihic e abia schiţat. Cu excepţia unui singur cadru relevant, când stă nemişcată pe canapea, privind fix, încruntată, la ceea ce se întâmplă, şi a gestului tipic de a-şi suge degetul mare, comportamentul ei rămâne... anormal de normal, pentru un copil care-şi vede mama şi tatăl vitreg cum sunt legaţi fedeleş şi urlă înăbuşit prin căluşuri, părând să accepte fără rezerve explicaţia lui Marius că "e doar un joc de oameni mari" - urmată imediat de un dur monolog incriminator la adresa celor doi. Consultarea unui specialist în psihologia infantilă ar fi rezolvat, cel mai probabil, acest neajuns. O altă problemă a scenariului, de ordin structural, se referă la o anume disipare a construcţiei în ultima parte - esenţială pentru orice film. Practic, toată substanţa poveştii, atât la nivel de conţinut, cât şi ca desfăşurare dramatică, e concentrată în primele două acte.
Porţiunea finală, începând de la sosirea poliţiei, evoluează liniar, pe o direcţie de creştere a tensiunii în sens strict cumulativ, marcată de incidente consecutive, nu de evenimente cauzale, cum era imperios necesar. Momentul cel mai important, al fugii lui Marius, deşi credibil pe plan uman, are o pondere semnificativă mult prea redusă pentru locul pe care-l ocupă în poveste, iar ceea ce se întâmplă în continuare nu e decât un parcurs orizontal spre finalul care se voia "deschis" - unde ne izbim de o altă problemă...
Se ştie, desigur, că finalurile deschise pot fi unele dintre cele mai eficiente, atât prin misterul pe care-l creează, cât şi fiindcă ne pun pe gânduri - dar, pentru ca acest mecanism să funcţioneze, e necesar ca atât deznodământul propriu-zis, cât şi succesiunea de evenimente care conduc spre el, să fie riguros construite şi, mai ales, semnificative. Faptul că segmentul final al filmului e axat, aşa cum spuneam mai sus, pe principiul consecuţiei, nu al cauzalităţii, reduce drastic semnificaţiile tuturor episoadelor terminale, făcând ca finalul în sine, din "deschis" cum se dorea, să rămână doar retezat - o maladie destul de răspândită printre tinerii cineaşti români din prezent, cărora reiese tot mai clar că nimeni nu le-a explicat aceste detalii esenţiale ale meseriei. Unii le-au descoperit singuri, alţii o vor face cât de curând - sper... În fond, totul porneşte şi de la o insuficientă aprofundare a "feliei de viaţă" - formulă exploatată cam abuziv în ultimii ani. La drept vorbind, "Toată lumea din familia noastră" este departe de a fi aşa ceva: deşi se petrece în timp aproape real, şi nu prea are "sfârşit", are în schimb început şi mijloc - dense, complexe, constituindu-se într-o poveste care, pe durata ei de nici două ore, sugerează întreaga derulare epică de ani de zile care a ajuns unde a ajuns... Noroc că, la fel ca în "Cea mai fericită fată din lume" (care, de asemenea, se stingea spre final, după ce-şi depănase atât de bine toată materia dramatică pe aproape tot parcursul), Radu Jude compensează din plin la capitolul regie. În primul rând, profită la maximum de avantajele setup-ului (aici, în sens general, nu structural-scenaristic), lucrând meticulos cu actorii în spaţiul precis delimitat al apartamentului (inclusiv în al celui introductiv, desigur).
Relaţiile inter-umane sunt analizate cu migală şi empatie, spre a fi apoi cartografiate în mizanscene dinamice şi elaborate, de o mobilitate aparent haotică, pe deplin conformă cu frământările interioare ale persoajelor. Aşa cum am mai arătat, rezultatele maxime se obţin cu ajutorul lui Şerban Pavlu, care depliază un arsenal interpretativ de o admirabilă bogăţie şi fineţe, pe toată gama tandreţii, nervozităţii, sarcasmelor puerile, disperării, furiei şi panicii, întregind portretul individului scindat între intelect şi nevropatie, între maturitatea şuntată şi infatilismul remanent. Cea care-i dă replica în primul rând, deşi prezentă doar în a doua jumătate a filmului (un foarte bine realizat exemplu de personaj cu apariţie întârziată, ulterioară unei portretizări în absenţă), este Otilia interpretată de Mihaela Sîrbu, talentata actriţă care a fost nevoită să aştepte aproape douăzeci de ani până s-o descopere Lucian Georgescu, în "Tatăl fantomă" (2012). Mihaela îşi relevă aici o nouă faţă, aceea a femeii profund marcate de convieţuirea lângă un fost soţ pe cât de iubitor, pe atât de iresponsabil, care încearcă să-şi regăsească liniştea în viaţă fără a reuşi să scape de tarele trecutului - nici în exterior, fiind nevoită să se confrunte iar şi iar cu Marius, în pofida încercărilor ei de a-i limita la maximum accesul acordat prin decizia de divorţ, şi nici în plan lăuntric, unde vechile răni se redeschid mereu, împingând-o spre reacţii cărora nimeni nu le poate defini prea clar echilibrul între legitimitate şi provocarea de noi incidente. Se remarcă economia de mijloace cu care Mihaela compune un rol pândit la tot pasul de riscul şarjărilor, dacă nu chiar al cabotinăriei - ceea ce, din păcate, se observă într-o oarecare măsură la Alexandru Arşinel, al cărui domn Vizureanu nu e scutit, pe alocuri, de unele accente cam prea ascuţite, rămase din concepţia interpretativă revuistică, în distonanţă cu realismul frust al Noului Cinema Românesc. În tandem cu el, Stela Popescu se relevă mult mai ponderată şi credibilă, reuşind să salveze celebrul cuplu, înscris aici într-un nou format, de orice reminiscenţe care l-ar fi împins spre un comercialism facil. Impecabil ca întotdeauna, Gabriel Spahiu oferă un Aurel nu doar credibil şi întru totul adecvat rolului de funcţionăraş cumsecade, depăşit de evenimente, care-şi găseşte puteri nebănuite de a lupta contra ameninţărilor la adresa familiei, ci şi presărat cu noi surprize la capitolul nuanţelor şi al detaliilor de mare fineţe - amintind inevitabil de tulburătorul "Film pentru prieteni" (2011 - tot sub direcţia lui Radu Jude).
Tabloul de familie e completat de Tamara Buciuceanu, o bunică blândă şi neputincioasă, în care marea actriţă revenită în cinema după ani de absenţă îşi gestionează cu precizie mijloacele expresive arhi-cunoscute - deşi, pentru cine a văzut-o în alte roluri de conţinut şi mai ales lucrând pe platou, s-ar părea că Radu Jude a fost uşor intimidat de prestigiul ei artistic, trecând cam prea rapid peste unele secvenţe unde ar mai fi fost de lucrat (cum ar fi cea a ultimului dialog cu Marius). Revelaţia distribuţiei o constituie micuţa Sofia Nicolaescu, incredibil de firească - atât nativ, cât şi, nu încape îndoială, datorită abilităţii lui Radu de a colabora cu copiii, evitând capcanele care pe alţi regisori îi împingeau spre falsificarea mai mult sau mai puţin accentuată a spontaneităţii proprii vârstei. Pe lângă dezinvoltură, fetiţa dovedeşte o mare creativitate potenţială, dublată de o inteligenţă scăpărătoare, pe care sper să le vedem valorificate şi de-acum înainte (preferabil tot în filme de conţinut, nu în tentative comerciale cum, din nefericire, au păţit alţi copii talentaţi în ultimii ani).
Radu Jude ştie nu numai să valorifice resursele personale ale interpretei, ci şi s-o filmeze cu îndemânare subtilă, ocolind supralicitările pe care le-ar fi putut prilejui farmecul ei înnăscut, spre a potenţa gradual drama reflectată în sufletul copilului - există câteva accente discret-fulminante (scurte popasuri ale camerei, din mişcările ei nebuneşti după zbuciumul adulţilor, asupra fetiţei care asistă din câte o încăpere alăturată), imprimându-i spectatorului un rău aproape fizic (aici mi-am amintit cel mai puternic de "Eu când vreau să fluier, fluier", care mă lovise în acelaşi mod cu secvenţa din mid-point a vizitei). E de ajuns fie şi numai atât, pentru a anihila complet titulatura de "comedie" a filmului, lăsându-i componenta de umor să completeze, doar, tiparul dramei.
De altfel, în zona modului de a filma, Radu Jude nu se dezminte nici de această dată, ducând mai departe, în cheie proprie, conceptul de decupaj şi montaj consacrat de Noul Film Românesc al ultimului deceniu - inclusiv cu aportul lui Andrei Butică, autorul unei imagini limpezi şi expresive, dincolo de stricta funcţionalitate, şi mai ales al lui Cătălin Cristuţiu, cu capacitatea lui de a stăpâni tăieturile voit disjuncte, menite atât să sugereze sciziunile interioare ale personajului, cât şi să plaseze accente dramatice în locurile cele mai potrivite (nu întâmplător, o asemenea săritură aparent gratuită între două cadre cu Şerban Pavlu anunţă, în subliminalul spectatorului, declanşarea violenţelor - acel point of no return dincolo de care e clar că s-a ales praful nu numai de vacanţa la mare a lui Marius şi a Sofiei, ci şi de orice şansă a unei convieţuiri armonioase pe viitor).
Privit în contextul general, "Toată lumea din familia noastră" constituie un exemplu aparte al paşilor Noului Film Românesc în etapa "ieşirii din minimalism" (care, din fericire, se desfăşoară normal, evitând riscul autopastişărilor şi al manierizărilor ce-ar fi putut compromite, post factum, această perioadă decisivă de reviriment şi consacrare estetică a filmului românesc, inclusiv pe plan internaţional), la care m-am referit şi în alte analize din ultimii trei ani - vezi "Amintiri din Epoca de Aur" (2009, Cristian Mungiu), "Cealaltă Irina" (2009, Andrei Gruzsniczki), "Francesca" (2009, Bobby Păunescu), "Caravana cinematografică" (2010, Titus Muntean), "Medalia de onoare" (2010, Peter Călin Netzer), "Morgen" (2010, Marian Crişan), "Portretul luptătorului la tinereţe" (2010, Constantin Popescu jr.), "Aurora" (2012, Cristi Puiu), "Loverboy" (2011, Cătălin Mitulescu), sau "Periferic" (2011, Bogdan George Apetri).
În cel de-al doilea lungmetraj al său, sensibil situat cu câţiva paşi înainte faţă de cel de debut, Radu Jude tatonează abordarea unor noi formule de dinamism narativ şi de aprofundare a ideilor - accesând un nivel dramatic apropiat de cel al greu suportabilului (în sens pozitiv, evident) "Film pentru prieteni", amintit mai sus. Sincer să fiu, nu-l văd deloc îndreptându-se pe calea comediei; brandul lui de umor pare mai degrabă aplicabil unor opere cinematografice din ce în ce mai nemiloase.
Părerea ta
Spune-ţi părerea