The Karate Kid - Rocky cu copii

Primele trei sferturi de oră (din cele o sută patruzeci de minute ale filmului) sunt groaznice - liniare, trenante, plicticoase, sută la sută previzibile. Încercaţi totuşi să le suportaţi, fiindcă după aia urmează aproape un film întreg cu destule calităţi ca să merite - indiferent dacă-l raportăm sau nu la originalul din 1984. Şi pentru că orice film trebuie în primul rând să se susţină (sau să eşueze) pe cont propriu, prefer să-l analizez ca atare - mai ales că nu e decât un remake egal cu sine însuşi, fără a avea la bază cine ştie de capodoperă care să impună.

Povestirea iniţială a lui Robert Mark Kamen e reşapată de debutantul Christopher Murphey (a mai scris doar story-ul de pornire al filmului "The Unsaid", din 2001 - şi atât!) la proporţiile unui scenariu ale cărui calităţi şi defecte se combină într-o formulă aproape unică. E plin de intenţii bune (setupul mutării familiei de americani în China, şocul intercultural, hiatusurile de relaţionare socială, elementele de univers familial şi, în genere, de caracterizare a personajelor), dar enorm de dezlânat şi haotic dezvoltat. Chiar şi fără a fi văzut primul film, previzibilitatea domneşte până la nivel de amănunt - într-un mod inadmisibil chiar şi pentru acele genuri de filme care tolerează convenţia de tip "n-are nimic dacă ştii ce-o să se întâmple, că altceva tot n-avea ce să fie" - tocmai aici e provocarea, să iei prin surprindere spectatorul mai ales atunci când crede că nimic nu-l mai poate surprinde (sau, conform uneia dintre regulile de bază ale scenaristicii şi regiei: să-i dai spectatorului ceea ce aşteaptă, dar aşa cum nu se aşteaptă). Pe acelaşi principiu, în prima clipă când apare ca din întâmplare instalatorul, domnul Han, e evident că el va deveni mentorul lui Dre - iar faptul că-l joacă Jackie Chan nu are nici cea mai mică importanţă (am să vă fac o mărturisire: niciodată n-am vibrat la filmele cu arte marţiale, habar n-am dacă l-am mai văzut pe Chan în ceva, oricum nu prea ştiam cum arată la faţă, aşa că doar i-am remarcat numele pe generic, mi-am zis în treacăt: "Aha, ăsta-i ăla" şi-n clipa următoare am uitat de prezenţa lui; deci, am luat personajul exact at face value: omul de serviciu care-i va fi guru protagonistului; ştia dracu' că era tocmai Nea Kick-Ass...) Ba mai mult, numai ce-a început secvenţa cu fugărirea prin Beijing (demarată cum nu se poate mai discutabil, prin pozna aia cu stropitul cu zoaie), am şi ştiut: o să-l prindă la înghesuială, o s-apară domnul Han, o să le facă limba cravată la toţi, şi va începe să-l antreneze. Şi taman aşa a fost! ...Totul, după cel mai tărăgănat început de film pe care l-am văzut vreodată: kickstart lipsă, inciting-event leşinat şi clişeatic (eternul loc comun cu gaşca bătăuşilor din şcoală care se iau de tine că te dai la o gagicuţă locală mai greu accesibilă), poncife familiale (mama care vede prin fi-su ca prin sticlă, da altminteri fată de comitet), şi ceva pontuţe ieftine şi prăfuite (în frunte cu aia cu chinezul din Detroit, în avion). Plus imensa gugumănie de a insera într-o poziţie proeminentă un susţinător, sub forma prietenului blond care-l ia în primire pe Dre la şcoală - numai ca să se piardă pe drum! Efectiv, au uitat că mai exista şi el ca personaj! Şi multe alte asemenea amatorisme, din care ţipă în special lipsa de experienţă dramaturgică.

...Şi, exact când mă resemnasem cu gândul încă unei fâsâieli de-aproape două ore în care plictiseala te-apasă ca o placă funerară, a-nceput filmul - cu sus-menţionata secvenţă a intervenţiei lui Han: kung fu filmat dibaci, energic, angajant. Nu vreau să spun că s-a petrecut vreun miracol, dar e clar că atât scenaristul, cât şi regizorul (Harald Zwart, un olandez care ştie meserie, cel puţin ca mod de a filma, dacă nu şi în zona ritmului narativ), aveau în ei doar povestea propriu-zisă, a metamorfozei lui Dre, şi până atunci o lălăiseră doar fiindcă nu ştiau cum să energizeze setupul sau măcar să-l mai scurteze naibii la cinşpe-douăzeci de minute...

Nici nu e de mirare - fiindcă, spre deosebire de varianta din 1984, aici e vorba de kung fu (titlul iniţial s-a păstrat din motive omagiale şi de product placement), care pe lângă valenţele sale marţiale mai e şi un mod de viaţă, de gândire şi de simţire, iar filmul insistă mult pe acest aspect iniţiatic. Culmea, secvenţele de luptă lipsesc aproape complet din tot acest corp principal al poveştii (după ce în introducere, deşi abil realizate în sine, nu reuşiseră nici cu-o câtime s-o învioreze), insistându-se pe laturile non-combative ale antrenamentului. De data asta, Zwart are la dispoziţie un material ofertant, pe care-l valorifică onorabil - mai ales în secvenţele din Oraşul Interzis, de la templele din vârful munţilor, şi de pe Marele Zid. Rezultatul este o acumulare de tensiune suficientă pentru a potenţa cum se cuvine lupta finală - care pentru Dre va fi, la modul cel mai propriu, "proba de foc".

Astfel că, în fine, secvenţele din ultimul act "livrează" (adică "deliver", "îşi onorează promisiunile"). Deşi aminteşte izbitor (şi deloc întâmplător) de "Rocky" (nu contează al câtulea, dar hai să zicem primul, că măcar era cel mai bun), competiţia de la sfârşit are totuşi nerv, dramatism, şi chiar fior (recunosc că m-a trecut un frison, în momentul replicii lui Dre: "Nu vreau să renunţ, fiindcă încă mi-e frică..."). Ba chiar câştigă şi în materie de creativitate: confruntarea nu e lipsită de răsturnări şi, de astă dată, chiar dacă deznodământul e cel firesc, felul cum se ajunge acolo e pe cât de interesant (şi credibil totodată), pe atât de semnificativ.

La drept vorbind, cei trei actori principali îşi fac şi ei treaba. Despre Jaden Smith ştiam că e bun, încă de la "Pursuit of Happyness", dar de-atunci încoace a început să se maturizeze nuanţat, cu profunzime şi umor, şi vădeşte date native certe de a compensa combinaţia de platitudini şi didacticisme ale rolului. Susţine armonios chimia relaţiei cu Jackie Chan (la drept vorbind, mult mai convingător în privirile, tăcerile şi prozaismele omeneşti ale ipostazei de mecanic), reuşind şi de această dată să acopere în mare parte poncifele inevitabile raportului biunivoc dintre mentor şi discipol din care se leagă o strânsă prietenie. Al treilea pol îl reprezintă Rongguang Yu, în rolul Maestrului Li - antrenorul de kung fu alunecat pe panta orgoliilor crude şi adevăratul antagonist al eroului. În rolul adversarului propriu-zis, Cheng, micul Zhenwei Wang e corect, credibil şi atât, iar Wenwen Han, care o joacă pe Maiying, preadolescentina prinţesă cu veleităţi de muzică clasică europeană, nu face decât să oscileze între mâţâieli şi crispări, cu o lipsă de profunzime vizibilă chiar şi pe feţişoara ei de chinezoaică. Taraji P. Henson, în rolul lui Sherry Parker, mama lui Dre, n-a fost în stare decât să mă enerveze - cu mult dincolo de nivelul la care tocmai asta era menirea personajului - de unde şi concluzia: e riscant să pui o actriţă să joace cabotin un personaj care e deja cabotin: iese un unt-pe-unt de-a dreptul indigest!

Până la urmă, cu toate clişeele şi didacticismele sale, Karate Kid îşi adjudecă meritul unei incursiunui de popularizare în ceea ce înseamnă kung fu, al unui act final îndeajuns de compact şi emoţionant ca să se achite pentru toate lungimile premergătoare, şi mai ales al unei radiografieri interculturale deloc de lepădat: ce înseamnă a fi american în China. Chiar dacă nu aprofundează problema, măcar o foloseşte ca premisă. Tot e ceva...