The Fabelmans: autoportretul lui Spielberg

de Mihai Șerban în 28 Nov 2022
În ultimul său film, Steven Spielberg își reimaginează copilăria într-o fabulă despre locul talentului în lume și despre relația lui cu posibilitatea unei fericiri

The Fabelmans evocă farmecul filmelor spielbergiene, trasând cumva sursa lor, mergând la rădăcina sentimentului de uimire în fața lumii, și la dinamica ei într-o lume în care pare să se opună valorilor de bază din societate. De ce suferă artistul? Ce fel de sacrificii face de dragul pasiunii sale? De ce nu se poate exprima ea altfel decât în detrimentul celor din jur? De ce însăși pasiunea e egoistă?

În mijlocul acestui conflict existențial își plasează Spielberg alter-ego-urile familiei sale. Scris împreună cu Tony Kushner, scenariul autobiografic al lui Spielberg ne dă pe alocuri senzația unei dedramatizări. Ca și cum urmărim nu o intrigă, ci un soi de arhivă a familiei Fabelman. Însă arhiva în sine devine intriga. Pelicula este cea care dezvăluie secretele familiei și, în mod deosebit, ale mamei sale, pe care tânărul Sammy (Gabriel LaBelle) le descoperă la masa de montaj, derulând iar și iar fotogramele incriminatoare dintr-o vacanță la munte, parcă într-o reminiscență a misterului din Blow-up.

Toată lumea din familie își găsește refugiul în câte o pasiune - iar aici, castingul devine punctul forte al filmului. Michelle Williams o interpretează pe Mitzi, mama lui Sammy, o pianistă desăvârșită, dar care nu a făcut carieră; o femeie cu emoțiile supraturate, nevoită mereu să își schimbe ritmul pentru ceilalți. Și, în mod paradoxal, o mamă ideală pentru un tânăr talentat tocmai prin propria ei (aparentă) ratare. La polul opus, Burt (Paul Dano) e un om calculat, un inginer ingenios care știe să aprecieze moștenirea pe care o regăsește în fiul său, chiar dacă etichetează filmul drept un hobby. Atât el cât și Mitzi îi stimulează pasiunea timpurie pentru film, complet uimiți de talentul său încă de la primele filme pe 8mm. Tatăl e cu atât mai mândru să îi vadă găselnițele inginerești, precum simularea unei împușcături prin găurirea peliculei în dreptul armei care trage. În schimb, surorile lui rămân niște prezențe periferice, ușor difuze, ca și cum filmul le-ar filtra prin ochii lui Sammy, care e prea acaparat de film și de drama ascunsă a părinților.

Burt lucrează la primele prototipuri de calculatoare, ceea ce înseamnă că își schimbă des jobul iar familia își schimbă des statul și comunitatea. E mai dificil în California, unde nu își găsesc o comunitate de evrei iar tânărul Sammy are parte de un bullying antisemit cumva arhetipal, fiind pus să își ceară scuze că l-a omorât pe Iisus. Însă Benny (Seth Rogen), colaboratorul și cel mai bun prieten al lui Burt, e mereu prezent în sânul familiei. Copiii îi spun unchiul Benny, fiindcă știe să țină familia laolaltă, ceea ce înseamnă că în absența lui, ea nu are decât să se destrame.

Benny știe să îi mențină în viață și spiritul artistic al lui Mitzi, ceea ce lui Burt îi scapă. Propria lui artă l-a adus la o tăcere de care îi e rușine, iar Mitzi observă încet încet cât de adânc își îngroapă dorințele. Nu urmase o carieră de pianistă fiindcă s-a sacrificat de dragul familiei, să rămână lângă mama ei. 

În cele două ore și jumătate, filmul retrasează disoluția familiei lui Spielberg pe parcursul anilor `50 și `60, din copilăria sa și până în adolescență, pornind de la The Greatest Show on Earth, primul film pe care Sammy îl vede la cinema, luând-o apoi pe urma impactului acestui film asupra tânărului și ajungând până în liceu. În ton cu pianul lui Mitzi, muzica lui John Williams (care între timp a împlinit 90 de ani) devine cumva o simfonie maternă, dar Spielberg reușește nu doar să își măgulească amintirile, dând dovadă de o binevenită detașare. 

În liceu, alter-ego-ul lui Spielberg devine un soi de supererou surghiunit. Victimă a călăilor sportivi și martorul incomodităților amoroase, Sam e un supererou care își descoperă puterile pe măsură ce descoperă puterea filmului de a dezvălui realitatea, de a o surprinde și de a o manipula. 

Ca să se răzbune pe unul dintre agresorii lui, un jock, genul de sportiv înalt, blond și arogant, Sam îl filmează în timpul unui eveniment sportiv ca pe un semizeu arian, ai cărui mușchi defilează cu încetinitorul la apus ca într-o parodie propagandistică. Băiatul se simte nu doar complet intrigat, cât minimalizat prin acest gest, fiindcă se simte pus pe un soclu caricatural.

Într-o experiență legendară din viața lui Spielberg, când tânărul regizor aspirant bătea la ușile Hollywood-ului, acesta nimerise, prin intermediul unui văr, nu la un studio de filme, ci la unul de televiziune. Tânărul Steven voia să facă filme, nu TV, dar era dispus să înceapă de oriunde. În tot cazul, executivul la care ajunsese era tușat de determinarea precoce a băiatului, așa că l-a trimis, cu mândria unui om bine conectat, în biroul de vizavi, unde avea să îl întâlnească pe nimeni altul decât pe John Ford – marele regizor de westernuri, autorul filmelor The Man Who Shot Liberty Valance sau Stagecoach, un adevărat mit ambulant, care își târa picioarele de amorez bătrân cu un plasture la ochi și cu un trabuc ca extensie a gurii. După ce secretara îi tamponează fața cu șervețele ca să îi ia urmele roșii ale nopții trecute, îl trimite pe tânărul Spielberg la el în birou. „Ai cinci minute. Cel mai probabil un minut.”

În The Fabelmans, interpretul lui John Ford este nimeni altul decât David Lynch, într-un cameo care i-a fost clar predestinat. Jumătate din acel minut, Lynch/Ford și-l petrece aprinzându-și trabucul. Apoi îl invită pe Spielberg să ia un loc. Auzise că vrea să facă filme, așa că îl întreabă ce știe despre artă. Vede că tânărul rămâne blocat și îi semnalează tablourile de pe pereți, punându-l să privească unul dintre tablouri și să îi spună ce vede. „Doi indieni pe cai...”.

„Nu, nu, nu, unde e orizontul?”. În partea de jos a imaginii. La următorul tablou, Spielberg iar se apucă să descrie ce se întâmplă în imagine. „Nu, nu, nu, unde e orizontul?”. În partea de sus a imaginii.

De aici, întâmplarea reală pe care o povestește Spielberg și varianta ei ficțională din film o iau pe căi diferite. În evocarea lui Spielberg, concluzia lui Ford este că dacă știi să apreciezi diferența dintre un orizont încadrat fie în partea de sus, fie în partea de jos a imaginii, ai putea fi un regizor bun. În The Fabelmans, concluzia e cumva simplificată. Important e ca orizontul să nu fie niciodată în mijlocul imaginii, că atunci e anost.

Sub vraja întâlnirii, tânărul iese din studio ca într-un musical iar camera panoramează rapid recadrând orizontul în partea de sus, ca și cum s-ar corecta. Spielberg ne face cu ochiul.

The Fabelmans / Povestea unei vieți aparte (2022), acum în cinematografe!

Exploreaza subiecte similare:

The Fabelmans, The Man Who Shot Liberty Valance, Stagecoach, Gabriel LaBelle, Michelle Williams, Judd Hirsch, Paul Dano, Seth Rogen, Tony Kushner, David Lynch, John Ford, John Williams, Blow-up, The Greatest Show on Earth

Alte știri din cinema

Un portret al Angelinei Jolie, imaginat de artistul Palombo, atrage atenția asupra cancerului de sân

Pictura murală poate fi văzută în inima orașului Milano

Premiile Zmeura de Aur: Blonde conduce cu opt nominalizări, Tom Hanks dublu nominalizat

Palmaresul va fi anunțat cu o zi înaintea Oscarurilor, anume pe 11 martie

Cum s-a răspândit epidemia în serialul HBO The Last of Us?

Vom vedea originea răspândirii fungilor ce aduc apocalipsa în The Last of Us, sau sursa infectării va rămâne un mister?

The Last of Us dezlănțuie creaturi înspăimântătoare, „care bat chiar Demogorgon-ul din Stranger Things”

Atenție, acest articol conține spoilere pentru episodul 2 din serialul HBO The Last of Us. Nu parcurgeți textul de mai jos dacă nu ați văzut încă acest episod

Spune-ţi părerea

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
jinglebells