Deşi pe alocuri seamănă în aspect şi spirit cu Borderlands (o comparaţie deloc onorantă) şi nu este altceva decât o însăilătură de trimiteri nostalgice la mult mai merituoase filme de aventuri din anii '80-'90, The Electric State are şi câteva aspecte care îl salvează. Oricum, pentru părinţii care au nevoie de divertisment facil pentru o seară petrecută în faţa unui ecran cu noua generaţie, The Electric State poate fi o soluţie nimerită, mai ales datorită mesajului anti-ecrane şi a promovării unor valori precum sacrificiul personal în numele binelui comun.
Acţiunea are loc în anii '90, dar nu acei ani '90 la care mulţi se gândesc azi cu nostalgie, ci într-unul puternic îmbibat de spiritul francizei Terminator, dar mai prietenos cu copiii: după ce timp de decenii roboţii au acceptat să slujească oamenii, dorinţa lor de independenţă şi de recunoaştere ca popor duce la izbucnirea unui atotdistrugător Al Treilea Război Mondial. Oamenii înving la limită, iar roboţii sunt surghiuniţi în mijlocul deşertului, în Statul Electric. În acelaşi timp, devine popular un gadget, Neurocaster, o creaţie a companiei Sentre deţinută de mogulul tech Ethan Skate (Stanley Tucci), care le permite oamenilor să îşi folosească o jumătate a creierului pentru activităţi distractive, în timp ce cu cealaltă jumătate pot munci controlând de la distanţă o dronă robotică.
În acest context social, intră în scenă Michelle (Millie Bobby Brown), o adolescentă care încă suferă după ce şi-a pierdut părinţii şi fratele într-un accident de maşină. Doar că vizita unui robot prietenos o face pe Michelle să se întrebe dacă nu cumva fratele ei, Christopher (Woody Norman), este în viaţă şi are nevoie urgentă să fie salvat. Începe astfel o aventură printr-un peisaj dezolant populat cu oameni ce poartă încontinuu acel Neurocaster. Pe drum, Michelle dă şi peste Keats (Chris Pratt), un contrabandist care ar putea-o ajuta în misiunea ei.
Deşi The Electric State este inspirat de aşa-numitul roman ilustrat (în sensul că povestea este spusă prin intermediul imaginilor, dar cu mai mult text decât un roman grafic) omonim al suedezului Simon Stålenhag, scenariul pare generat cu inteligenţa artificială pe baza unor elemente deja existente. Acea inteligenţă artificială leneşă care, îndemnată să găsească citate din cronici negative la filmele lui Francis Ford Coppola nu a făcut altceva decât să inventeze unele...
Structura narativă a filmului este copilăresc de simplă, de tipul escape room, în sensul că la fiecare pas Michelle (ajutată sau nu de Keats) trebuie să rezolve un mister, să găsească un obiect sau să aibă o conversaţie percutantă cu un nou personaj pentru ca povestea să meargă mai departe. În acelaşi timp, The Electric Slate suferă din cauza fizicii nerealiste de la Hollywood: ce ucide un inamic nu provoacă nici măcar o rană unui personaj pozitiv sau, în contrapartidă, dacă scenariul o cere prăbuşirea unui întreg munte nu provoacă decât o zgârâietură unui personaj negativ, care iese dintre bolovani ca Afrodita din spuma mării.
Da, The Electric State are un puternic mesaj anti-ecrane şi promovează plăcerea şi, până la urmă, beneficiul psihologic al unei vieţi non-virtuale petrecute în aer liber, între prieteni şi membri ai familiei. De asemenea, filmul aruncă săgeţi care îi vor încânta pe oamenii de pe întreg globul oripilaţi de excesul de putere primit de Elon Musk, cel mai bogat om din lume, şi de modul abuziv în care acesta se foloseşte de acea putere. Filmul (evident scris înainte ca Musk să devină un susţinător al lui Donald Trump) pare să sugereze că orice ar face un mogul tech (în afară, poate, de acte incontestabile de caritate) nu este pentru binele comun, din simplul motiv că înseşi calităţile care l-au transformat într-un mogul tech îl fac să ignore sau chiar să desconsidere nevoile celor mulţi.
"Ceva e tare aiurea în lume", aşa începe unul din superhiturile anilor '90, Livin' on the Edge al formaţiei Aerosmith. Ceva sigur e tare aiurea la Hollywood, pentru că bugetul lui The Electric State a fost evaluat la 320 de milioane de dolari, iar rezultatul este ceva atât de banal şi pe alocuri cu totul rizibil (frizurile de gigolo de provincie şi de angajată la coafor ale protagoniştilor?). În acelaşi timp, Anora, excelenta dramedie laureată cu Oscarul pentru Cel mai bun film de anul acesta, a costat şase milioane de dolari, iar Flow, primul film leton premiat cu Oscar, a costat trei. Când te uiţi ce au putut face doi cineaşti cu nouă milioane şi ce au putut face alţi doi cu 320 nu ai cum să nu te gândeşti la acel celebru prim vers din Livin' on the Edge...
