Dacă e ceva ce știm despre Stranger Things încă din titlu e că fiecare sezon aduce lucruri mai ciudate în Hawkins, Indiana. E o lume care se răstoarnă odată cu trecerea anilor și odată cu maturizarea personajelor pe care am ajuns să le îndrăgim.
Iar dacă am urmărit deja primele sezoane, mai știm un lucru, și anume că pentru creatorii serialului, Ross și Matt Duffer, adolescența e cam horror. Amuzantă, palpitantă și plină de aventuri, dar e o perioadă a vulnerabilității. Cu toții rezonăm aici.
În sezonul patru, lumea chiar se simte cu adevărat răsturnată. Pulsul crește, pericolul e din ce în ce mai înfiorător. Iar dacă prietenii noștri de până acum și-au dovedit împreună curajul, acum sunt nevoiți să lupte separat. Dacă până acum au învățat prietenia și sinergia grupului, acum învață să dezlege mistere și să învingă răul pe cont propriu.
Ingredientul preferat al fraților Duffer, ceea ce te ține la acest serial și nu îți dă drumul, e un gust proaspăt și reinterpretat al copilăriei. Un sentiment profund de nostalgie. O stare care ne cuprinde și auzul. Încă din pregeneric, ascultăm acea piesă ce amintește de arpegiile maestrului horror, regizorul și compozitorul John Carpenter. În al doilea sezon, ascultăm inclusiv o piesă de-a lui Carpenter, folosită în filmul său, Escape from New York (1981).
Stranger Things evocă acel spirit american șaptezecist-optzecist, cu Dungeons & Dragons, cu pădurile suburbiilor străbătute pe bicicletă, acea copilărie care a ajuns direct în inconștientul nostru. A fost o perioadă înfloritoare a filmului horror, nășită de Stephen King prin literatură și de Steven Spielberg, John Carpenter, Wes Craven sau Tobe Hooper în film.
„La un punct, în 1987, se zvonea în lumea literară că una din patru cărți tipărite avea numele lui Stephen King pe copertă.” , scrie Noel Carroll în The Philosophy of Horror.
Fetița numită Unsprezece din Stranger Things o evocă pe Carrie, o altă figură fragilă înzestrată cu puteri supranaturale, o forță pură ghidată de ceilalți, în funcție de răutatea sau de iubirea pe care i-o arată. Iar dacă nu ai citit romanul lui King, poate că ai văzut-o pe Sissy Spacek curpinzând toată drama personajului într-o singură privire în celebrul film omonim, Carrie (1976), în regia lui Brian De Palma.
Încă din primul sezon, Unsprezece ne e prezentată drept acest copil inadaptat, supus nu creșterii defectuoase a unei mame ultra-religioase, ci unor experimente ultra-secrete, Iar dacă vrei să o salvezi pe această fetiță alienată, trebuie să o ascunzi tot ultra-secret. Nu poți să o ții în beci, trebuie să o camuflezi cumva. Prin haine, de pildă. Cum se încearcă și în E.T. Extraterestrul (1982) mascarea străinului vulnerabil printr-o costumație hilară. Iar cu peruca blondă, actrița Millie Bobby Browne pare descendenta lui Drew Barrymore, pe vremea când era fetița inflamabilă din Firestarter (1984).
Practic, frații Duffer sunt, ca și Quentin Tarantino, maeștrii acestei arte a colajului de reminiscențe culturale. Atât de multe cadre sau secvențe întregi sunt reinterpretări ale filmelor din anii `80 încât senzația de déjà vu e constantă și de cele mai multe ori subliminală. Ne amintim pe nesimțite.
Poate că nu recunoști camera de izolare inspirată din acel film psihedelic, Altered States (1980), poate că nu recunoști toate acele referințe vizuale din E.T. sau din Close Encounters of the Third Kind (1977), dar simți tonul omagial adus cinemaului lui Spielberg. Acel horror-fantasy, acea abordare romantică a supranaturalului, acel copil care se aventurează unde nu ar trebui și apoi acea lumină orbitoare a unei cunoașteri sinistre care-l pândește dincolo de ușă. Sau acea abordare administrativă a pericolului comunitar din Jaws (1975), sau caruselul de aventuri din Jurassic Park și din Indiana Jones.
Ca și în Close Encounters, întregul univers Stranger Things e plasat tot în statul Indiana. E o topografie care le-a rămas imprimată pe retină fraților Duffer încă de când au văzut filmul pentru prima dată, în copilărie. Locul pe care ei numesc „Everywhere, USA”. Hawkins e acel orășel arhetipal de provincie aparent nemuritor în liniștea lui, dar care adăpostește o Lume Răsturnată.
Tot în primul sezon, Winona Ryder si David Harbour intră costumați ca niște exploratori spațiali în acea Lume Răsturnată, similară burții navei din Alien (1979). Poate că e o referință subtilă, dar când exploratorii se perindă printr-un ecou al universului lui H.R. Giger, senzația aceea stranie a unui nefamiliar familiar devine din ce în ce mai resimțitoare. Abia când exploratorii ajung la acel ou imens îți pică fisa. Parcă te aștepți să iasă un Alien din el. Mai ales fiindcă oul e mecanizat din efecte speciale, ca pe vremuri, nu e realizat în CGI. La fel, când vezi tributurile aduse lui Fred Krueger și lumii lui Wes Craven din A Nightmare on Elm Street (1984), te cuprinde aceeași frică nostalgică. Practic, Stranger Things evocă toate marile horror-uri ale acelor ani.
Și să nu uităm de întregul cult al Halloween-ului! Acel comic-con pe care toată lumea îl practică în noaptea de octombrie în care poți să fii oricine. Iar anii `80 au fost un boom comercial pentru genul horror prin popularizarea acestei sărbători. Drept urmare, Stranger Things ne arată personajele copilăriei defilând pe străzi în suburbii într-o zi de toamnă, cerând bomboane. Înainte să fie pozați copiii pe polaroid costumați drept Vânătorii de fantome din Ghostbusters (1984).
Noroc că n-o să ai prea mult de așteptat. Primul volum al sezonului 4 e acum disponibil pe Netflix, iar din 1 iulie vom vedea și marea finală, odată cu lansarea celui de-al doilea volumul!
