Laureat cu premiul Cel mai bun documentar românesc la ediţia de anul trecut a festivalului Astra, Still Nia spune povestea Ştefaniei Becheanu, artistă româncă stabilită în Franţa a cărei viaţă a fost grav afectată de un diagnostic pus în copilărie. Tratamente inadecvate şi cumplitul spectru al prevestirilor repetate că nu mai are mult de trăit ar fi nenorocit pe oricine, dar nu şi pe Ştefa(Nia), care decenii mai târziu încă luptă să se dezbare de acel trecut pentru viitor pe care să-l îmbrăţişeze din toate puterile.
Regizoarea Paula Oneț aşază camera aproape de faţa protagonistei, iar aceasta povesteşte ce i s-a întâmplat, lacrimile curgându-i uneori pe obraji. Este o poveste care te umple de milă şi furie şi te face să te întrebi cum a fost posibil ca un copil care ar fi trebuit să se bucure de primii ani de şcoală şi de primele prietenii ale vieţii, a fost condamnat, din cauza unor diagnostice puse unul peste celălalt ca un castel toxic de cărţi de joc, la un calvar pe un lung şir de paturi de spital.
Ștefania Becheanu are o anume detaşare faţă de acele vremuri pentru că în ea se ascund două persoane: Ştefania, artista de acum invitată la happening-uri în toată Europa, şi Nia, copilul de atunci care aude fără să vrea că boala ei este de fapt o condamnare la moarte. Este o situaţie care te pune pe gânduri: ce ai face tu, spectatorule, dacă ai afla că mai ai doar câteva luni de trăit? Cum ai mai trăi, ce eforturi ai depune, cum te-ar afecta psihic acest sfârşit anunţat? Şi cum te-ai simţi dacă lunile ar trece şi tu încă ai fi în viaţă, deşi în viziunea medicilor ar fi trebuit să fi murit de mult?
Documentarul este "doar" povestea Ştefaniei, dar ea reverberează în memorie, pentru că parcă nu e săptămână să nu aflăm de un sfârşit prematur provocat de neglijenţa spitalelor, de lipsa de personal sau lipsa de consumabile medicale. Sunt prea multe poveştile apropiaţilor la zi cu asigurarea, dar nevoiţi să-şi cumpere din propriii bani seringi, ser fiziologic sau orice altceva ar fi trebuit să fie deja în spital. Sunt prea mulţi cei care imploră pe reţelele de socializare să se doneze sânge pentru vreun cunoscut în suferinţă.
Este imposibil să nu te gândeşti la acel sinistru, criminal "avem de toate" de după Colectiv şi să nu te enervezi că, la un întreg deceniu apoi, România nu are absolut niciun centru pentru marii arşi. Toate aceste informaţii ţi se învălmăşesc în minte văzând ochii înlăcrimaţi ai Ştefaniei şi nu te poţi gândi că, dacă ea a scăpat cu greu din impostura medicilor care au tratat-o, mii şi mii de alţi oameni nu au scăpat...
Still Nia este şi despre lupta pentru un viitor mai bun. O vedem pe Ştefania în timpul unor terapii menite să-i fortifice trupul şi mintea pentru ca ea să poată muşca cu toată puterea din viaţă. În comparaţie cu ea, micile noastre probleme zilnice uneori sâcăitoare par de-a dreptul insignifiante.
Totuşi, la sfârşit îţi doreşti să fi primit puţin mai mult de la acest documentar. Unii l-ar descrie drept contemplativ, iar alţii drept lipsit de imaginaţie sau chiar leneş, pentru că creaţiile Ştefaniei Becheanu, deşi cât se poate de agreabile vizual, nu fac documentarul cu totul memorabil din punctul de vedere al imaginilor. Cel îl face memorabil este povestea artistei spusă chiar cu cuvintele ei şi spectrul ororilor pe care un medic nepăsător sau nepriceput le poate provoca în viaţa unui pacient. Spectru care nu a dispărut din România, ţara "nosocomialelor", a pacienţilor purtaţi aiurea prin spitale sau a celor care mor cu zile pentru că ambulanţa chemată într-o situaţie de criză vine prea târziu sau nu are aparatura necesară.
Go, Ştefania!
