Cu premiera la Festivalul Internațional de Film de la Locarno, unde Katia Pascariu a primit premiul Boccalino d'Oro pentru cea mai bună actriță, Sorella di Clausura reprezintă cel de-al treilea lungmetraj al regizoarei Ivana Mladenović. Dacă precedentele sale filme - Soldații. Poveste din Ferentari și Ivana cea groaznică - aveau un puternic caracter de documentar și antropologic, acest nou lungmetraj îi permite regizoarei să experimenteze mai mult cu forma și cu narațiunea. Sorella di clausura surprinde viața periferiei balcanice în pragul crizei financiare din 2008 și este construit dintr-o succesiune de momente care redau căutările, neputințele și vulnerabilitățile protagonistei. Filmul are numeroase merite, dar poate aliena o parte din public prin ritmul sacadat și lipsa unei acțiuni mai antrenante, întrucât aici atmosfera și portretizarea personajelor sunt prioritare.
Sorella di clausura pare să preia pe alocuri ceva din asperitatea formei și din reconstituirea banalității cotidiene din satirele lui Radu Jude, însă tonul și direcția sunt în mod clar ale Ivanei Mladenović (care a scris scenariul alături de Momir Milošević și Adrian Schiop). Inspirată dintr-un manuscris nepublicat al Lilianei Pelici și din povestea autobiografică a acesteia, regizoarea conturează portretul percutant al unei femei de 40 și ceva de ani, aflate într-un moment fragil al existenței sale. În centrul filmului o regăsim pe Stela (Katia Pascariu), o femeie care lucrează într-o fabrică de textile din Timișoara și locuiește într-un apartament aglomerat alături de familie. Se remarcă rapid obsesia ei pentru Boban (Miodrag Mladenović), un cântăreț sârb de muzică pop-balcanică aflat spre finalul carierei, de care este îndrăgostită încă de la 12 ani. Dorința de a-l vedea cu orice preț la un concert o determină pe Stela să ia decizii impulsive care îi complică existența (aceasta ajungând din Timișoara și București până în orășelul Moldova Nouă), dar care o pun ulterior în legătură cu Vera Pop (Cendana Trifan), o vedetă locală care o încurajează să scrie o carte și care pare să îi poată facilita o eventuală întâlnire cu Boban.
Mladenović creează un personaj principal feminin pe cât de fragil și sensibil uneori, pe atât de nepăsător și răutăcios alteori, iar Stela transcende ecranul prin complexitatea trăirilor sale, marcate de o puternică alienare. Deși apare adesea dezbrăcată, experiențele ei sexuale cu bărbații sunt mai degrabă nefaste, iar interacțiunile cu aceștia sugerează incompatibilitatea ei cu nevoile lor, care iau adesea forma unor reflexe patriarhale. Secvența în care Stela se masturbează pe posterul cu Boban furat din stație este grăitoare în acest sens.
Katia Pascariu se transformă în Stela, atât prin postură, priviri și gestică, cât și prin modul în care vorbește cu oamenii din jurul său - niciodată în cheie stereotipică, ci relevând un univers complex care conține trăiri uneori contradictorii. Cendana Trifan se remarcă drept Vera, o personalitate complet opusă Stelei, care profită de statutul ei de celebritate și participă la reality show-uri de scandal specifice epocii. În rest, regizoarea colaborează ca și în filmele ei precedente cu numeroși actori neprofesioniști, printre care și propriul tată, care îi oferă lui Boban o notă de mister și șarm, precum și directorul de casting Cătălin Dordea, în rolul lui X - un bărbat însurat care lucrează la o editură și față de care Stela dezvoltă o scurtă obsesie.
Filmul este extrem de stilizat grație imaginii pe peliculă semnate de Marius Panduru (de altfel un colaborator frecvent al lui Radu Jude), care utilizează lumina naturală în exterior și o lumină artificială predominant gălbuie în interior, contribuind la sentimentul de claustrofobie prezent în majoritatea spațiilor închise. Scenografa Mălina Ionescu umple camerele cu tot felul de obiecte kitsch specifice anilor 2000, iar decorurile sunt reconstituite cât se poate de autentic, fie că este vorba de locuințe, internet café-uri sau birouri. Costumierele Dana Păpăruz și Angelica Dumitrescu îmbracă personajele în ținute care le evidențiază personalitatea: Stela poartă de regulă haine modeste, Boban costume elegante, iar Vera haine de un roșu aprins care o disting oriunde s-ar afla. Muzica este realizată în mare parte de compozitorul Andrei Dinescu și se potrivește perfect tonului balcanic prezent de-a lungul întregului film.
Pentru cei care nu se împotmolesc în doza ocazională de vulgaritate și caracterul messy al filmului, Sorella di clausura se poate dezvălui drept o satiră la adresa unei societăți aflate în plină schimbare (România tocmai fusese acceptată în Uniunea Europeană), dar și o reprezentare atentă a alienării unei femei care nu se potrivește standardelor patriarhale. Ivana Mladenović atinge aici nenumărate teme, de la sex, statut și clasă socială până la obsesie, înstrăinare și suicid. Deși acțiunea filmului nu impresionează în mod special, iar miza își pierde din greutate până la final, Sorella di clausura merită văzut măcar pentru traseul haotic, aproape fără țintă al eroinei sale, care mi-a amintit într-o anumită măsură de antieroul interpretat de Sandrine Bonnaire în Sans toit ni loi/Vagabond al lui Agnès Varda. Mladenović realizează însă o reconstituire convingătoare a unei epoci în tranziție, cu ecouri balcanice care încă mai pulsau într-o societate în mare parte înstrăinată.
