Pentru cine nu este familiarizat cu franciza manga & anime creată de Tatsuki Fujimoto, Chainsaw Man - The Movie: Reze Arc, în regia lui Tatsuya Yoshihara, este o adiție care funcționează destul de ușor și ca film de sine stătător. Consider că, spre deosebire de Demons Slayer: Infinity Castle, această animație pentru adulți poate fi înțeleasă mult mai repede și mai facil de către cineva din exterior, care poate se întâlnește cu povestea pentru prima dată, pentru că are un început și un final clar delimitate de apariția și dispariția personajului titular Reze. Așadar, indiferent că ești fan înrăit sau nu ai nicio idee despre ce vorbesc, Reze Arc te va ține cu sufletul la gură.
Denji, devenit Chainsaw Man, vânătorul de diavoli al Diviziei Speciale 4, își trăiește existența lucrând și fiind îndrăgostit de Makima, șefa sa manipulatoare. Într-o zi ploioasă, însă, el o cunoaște pe Reze, o fată aparent normală ce merge la școală și lucrează într-o cafenea. Ea îl învață să înoate, îi arată cum se desfășoară o zi obișnuită în clasă și îl duce la un festival cu mâncare bună pentru a-i câștiga inima. Dar nimic nu e ceea ce pare, iar un atac neașteptat asupra ei dezvăluie audienței că nu e atât de fragilă și lipsită de apărare cum vrea să credem. Când Reze își arată adevărata față, cea a Diavolului-Bombă, o bătălie aprigă și spectaculoasă din punct de vedere estetic se declanșează, iar Denji ajunge nevoit să îngroape durerea trădării pentru a da tot ce are mai bun în luptă.
Senzual și violent, în culori șterse și întunecate, Chainsaw Man - The Movie: Reze Arc dovedește încă o dată măiestria japonezilor în ce privește animația, o combinație între desene făcute de mână și CGI. Muzica reflectă sentimentele și narațiunea scenelor, de la cea electronică din timpul confruntării mortale și melodiile cu versuri precum IRIS OUT (Kenshi Yonezu) și JANE DOE (Kenshi Yonezu & Hikaru Utada), până la balada rusească cântată de Reze înainte să își ucidă atacatorul. Atât aceasta din urmă, cât și filmul sovietic Ballad of a Soldier, la care Denji merge împreună cu Makima (singurul bun din cele zece pe care le-au văzut) oferă indicii cu privire la adevăratele origini ale lui Reze.
Dar ce m-a atins și ce va rămâne cu mine pe termen lung nu a fost ritmul accelerat al acțiunii, tragicul destin al personajelor, omagiul adus artei cinematografice sau estetica halucinantă, ci mențiunea fabulei lui Esop cu șoarecele de câmp și șoarecele de oraș, despre care discută două seturi diferite de personaje și care revine ca o întrebare recurentă la final. Am copilărit cu fabulele acestui autor și deși nu mi-o amintesc în mod special pe asta, nu pot să nu rezonez cu dilema ei intrinsecă și profund umană: ai prefera să trăiești o viață liniștită, fără pericole și bucurii majore, sau o viață în care riscurile există, dar și beneficiile sunt pe măsură? Ce ai vrea să fii, un șoarece de câmp sau un șoarece de oraș?
