Sin retorno/Fără cale de-ntors a câştigat două dintre cele mai importante premii la TIFF anul trecut şi a împărţit acum doi ani la Valladolid trofeul cel mare cu Certified Copy al lui Abbas Kiarostami. Asta nu-l face un câştigător mai puţin surprinzător: un thriller bine făcut, Sin retorno nu este prin nimic inubliabil şi ne aminteşte o dată pentru totdeauna că premiile la festivaluri se dau pe baza deciziilor unei mâini de oameni (cinci, în cazul TIFF).
Nimic nu e greşit sau în plus în thrillerul lui Miguel Cohan, dar în acelaşi timp nimic nu iese în evidenţă pentru ca el să merite trofeul Transilvania şi un premiu pentru scenariu, mai ales când în competiţie se aflau şi filme mult mai complete precum Potopul, care n-a câştigat nimic, sau Oxigen, laureat cu Premiul publicului. Asta nu înseamnă absolut deloc că amatorii genului nu vor privi cu plăcere Sin retorno, datorită interpretărilor excelente şi faptului că reuşeşte să ridice câteva întrebări incomode care îl vor face pe spectator să mediteze. La un an de la includerea în competiţia festivalului Transilvania, aducerea filmului pe ecranele din România este mai mult decât bine-venită, Sin retorno fiind premiera recomandată cinefililor care s-au plictisit de blockbusterele americane şi vor să experimenteze...
Subiectul este foarte simplu: un tânăr pe bicicletă se opreşte în mijlocul străzii pentru a-şi aduna benzile desenate împrăştiate de vânt. Federico (Leonardo Sbaraglia, din Intacto şi Plata quemada), un ventriloc, dă peste el cu maşina, dar nu-i strică decât bicicleta. Câteva secunde mai târziu tânărul nu va mai fi la fel de norocos, căci Matías (Martin Slipak), un licean, îl calcă de-a binelea. Înnebunit de perspectiva unor ani petrecuţi în închisoare, Matías preferă să ascundă maşina şi să spună acasă că i-a fost furată de doi hoţi. Pentru câteva zile stratagema funcţionează, dar apoi tânărul moare în spital, iar mass-media, împreună cu tatăl acestuia, începe o adevărată vânătoare de vrăjitoare: un vinovat trebuie găsit.
Destul de previzibil, ştii încontinuu că cel care va sfârşi după gratii este Federico, prin urmare simţi că filmul începe de-abia când acesta iese din închisoare şi începe propriile cercetări pentru a afla în locul cui a plătit cu trei ani şi jumătate din viaţă. Bine ritmat de Miguel Cohan, filmul se îndreaptă încet, dar sigur către un deznodământ care leagă toate firele intrigii comentând în acelaşi timp rateurile justiţiei şi ridicând întrebări despre moralitate şi responsabilitate fără să arate cu degetul.
Nu este deloc greu să te identifici cu tânărul Matías, pentru care perspectiva unor ani petrecuţi în închisoare la cei nici 20 de ani ai săi e de neconceput, sau cu părinţii săi, dispuşi să înşele legea pentru a-şi proteja fiul. Cel mai interesant comentariu din film priveşte tandemul presă-justiţie, iar impresia finală este că justiţia lucrează eficient numai când televizorul este stins, iar opinia publică nu insistă pentru găsirea cu orice preţ a unui ţap ispăşitor. Sau, mai degrabă, că atâta vreme cât cazul este închis, sistemului nu-i pasă dacă s-a făcut cu adevărat dreptate...
Părerea ta
Spune-ţi părerea