Spunem de la început că acest text nu vrea să alimenteze teoriile conspiraţiei pe care însăşi compania de producţie Shula and Donna Productions a încercat să le descurajeze. Ieri fanii serialului Tehran au aflat cu stupoare că producătoarea Dana Eden a fost găsită fără suflare în camera ei de hotel din Grecia, unde superviza producţia celui de-al patrulea sezon al serialului difuzat internaţional pe Apple TV+. Acest text este mai degrabă cronicheta unui serial captivant şi o invitaţie la echilibru şi nu o serie de supoziţii privind sfârşitul producătoarei, sfârşit investigat acum de poliţie drept o sinucidere.
După ce zeci de ani Iranul şi Israelul au fost un război rece în care ambele ţări s-au implicat în alte războaie regionale de părţi diferite ale baricadei, se poate spune că între cele două naţiuni pacea e imposibilă. Dar represaliile nu se duc doar pe front sau cu rachete balistice, ci şi prin materiale de propagandă. Aici este avantajat Israelul datorită prieteniei istorice cu Statele Unite, care preia producţiile sale de televiziune care prezintă, aşa cum e de aşteptat, o perspectivă pro-Israel şi anti-Iran. Pe scurt, tot ce face Israelul e justificat, în timp ce tot ce face Iranul este un act de război.
Din fericire, România poate privi de la distanţă acest conflict, iar rostul acestui text nu este deloc unul politic, ci el reprezintă mai degrabă o invitaţie la echilibru. Tehran este 100% ficţiune, aşa cum se precizează la începutul fiecărui episod, doar că se întâmplă prea des ca iranienii să fie prezentaţi ca nişte brute lacome de sânge (aşa or fi, de unde să ştim?), iar israelienii ca nişte eroi gata să sacrifice totul pentru a se apăra, după ce au fost un exemplu de neagresiune (aşa o fi, de unde să ştim?).
Pentru exemplificare, să ne amintim de un conflict de acum un secol, provocat de apariţia romanului "Maitreyi" al lui Mircea Eliade, roman de altfel ecranizat în 1988 cu titlul La nuit Bengali şi cu însuşi Hugh Grant în rolul autorului român adoptat de familia Devi. Ai avea impresia că versiunea lui Eliade este cea definitivă, dar lucrurile nu stau deloc aşa: Maitreyi Devi a fost atât de şocată de sexualizarea relaţiei ei cu Eliade, încât în 1974 şi-a publicat propriul roman, "It Does Not Die" (tradus la noi cu titlul "Dragostea nu moare"), pentru a contracara "fanteziile" lui Eliade. Şi, dacă două entităţi care nu s-au certat niciodată pot avea perspective atât de diferite asupra aceloraşi eveniment, cât de diferite şi cât de lipsite de scrupule pot fi perspectivele a două entităţi aflate în război?
Dincolo de aceste observaţii, Tehran este un serial cu spioni excelent. Are suspans, ritm şi mai ales inventivitate în a crea situaţii fără ieşire, descoperind apoi soluţii credibile pentru a ieşi din aceste situaţii. Eroina sa, Tamar (Niv Sultan, foto), agentă a Mossad-ului aflată în misiune sub acoperire la Teheran, este şi ea credibilă, chiar dacă povestea pune prea mare preţ pe capacităţile ei de hackeriţă, dând impresia că dacă are la dispoziţie o tabletă poate stinge lumina într-un spital aflat la kilometri distanţă (aşa o fi, de unde să ştim noi?).
Un plus indiscutabil al serialului este Shaun Toub, actor american născut chiar în Teheran, care îl interpretează pe Faraz Kamali, un militar cu poziţie înaltă în poliţia secretă iraniană. Fără să aibă o dovadă, acesta intuieşte că actele de sabotaj puse la cale de Tamar au în spate aceeaşi persoană şi astfel începe un adevărat joc de-a şoarecele cu pisica, scos în evidenţă de faptul că antagonistul are la dispoziţie toate resursele statului islamic, în timp ce eroina dispune doar de propria inventivitate.
Revenind la întrebarea din titlu, răspunsul este indiscutabil "da", pentru că ura evidentă dintre cele două ţări a justificat asasinate pentru motive mult mai străvezii decât un serial pe care evreii din întreaga lume îl pot privi cu satisfacţia că "ei au dreptate" în conflictul milenar dintre ei şi musulmani.
