Nu există slujbă mai stresantă, mai periculoasă şi mai palpitantă decât cea a pompierilor, paramedicilor şi echipei de slavare de la Cazarma de Pompieri 51 din Chicago. Atunci când restul lumii fuge de pericol, aceşti oameni curajoşi se aruncă în în cele mai periculoase situaţii. Dar enormele responsabilităţi pe care le au la locul de muncă le afectează vieţile personale. Au reputaţii şi ego-uri mari, sunt sub presiune şi trebuie să ia decizii de moment importante, aşa că inevitabil membrii echipei ajung la certuri. Când o tragedie îl omoară pe unul dintre ei, toţi se simt responsabili şi vinovaţi.
Dar când vine vorba despre muncă, lasă certurile deoparte şi fac totul pentru ceilalţi colegi.
A contribuit vreunul dintre voi la dezvoltarea personajelor voastre, a adăugat vreunul ceva în plus faţă de scenariul original?
Taylor Kinney: Am început cu un singur scenariu şi episodul-pilot, am mers în misiune alături de pompieri şi fetele – unele dintre actriţe – au mers alături de paramedici. Asta ne-a ajutat să evoluăm odată cu personajele. Cred că la fiecare loc de muncă porneşti la drum cu un set de idei, care evoluează odată cu tine. Sunt multe aspecte aici, dar aş zice că nimic nu e bătut în piatră. Îţi ţii ochii deschişi, petreci timp alături de pompieri şi paramedici şi aşa afli lucruri pe care altfel nu le-ai afla. Şi poţi apoi încorpora asta în personajul tău, pentru a-l face şi mai autentic.
Jesse Spencer: Per total, de când am filmat episodul-pilot, simt că scenariştii chiar au început să scrie personajele astea cu noi în minte. De când ne-am alăturat toţi serialului, au început să scrie pentru noi. Şi da, asta ne-a ajutat personajele să evolueze într-un mod care ni se potriveşte şi nouă, şi lor.
Cum a fost să filmaţi la Chicago, cum vi s-a părut oraşul, cum aţi fost trataţi?
Jesse Spencer: Da, nu cred că am fi putut fi întâmpinaţi mai bine. N-am locuit niciodată la Chicago, a fost prima dată când veneam aici, dar iubesc oraşul. Şi cred că e locul perfect pentru serialul nostru. Simt că oamenii din oraş ne-au sprijinit mult. Focul e unul dintre personajele din serial şi oraşul Chicago e alt personaj, felul în care arată şi se simte, diferitele zone în care filmăm… Şi istoria oraşului face parte din poveste. Şi cred că e decorul perfect pentru noi, clar.
Danielle Gelber: Primarul Emanuel şi întregul stat Illinois ne-au întâmpinat foarte bine de la început, de când am filmat episodul-pilot şi, de-a lungul filmărilor, a fost din ce în ce mai bine. Şi Chicago e un oraş atât de unic din punct de vedere vizual, încât suntem foarte norocoşi să-l putem aduce în sufrageriile oamenilor săptămânal. Asta înseamnă foarte mult pentru noi.
Taylor Kinney: Cum spunea şi Jesse, oraşul a fost foarte receptiv, oamenii, pompierii – toţi au fost foarte deschişi şi ne-au ajutat mult, am muncit, am făcut simulări de incendii la academie… Am fost foarte bine întâmpinaţi.
Personajele voastre sunt pompieri şi serialul se concentrează mult pe munca acestora, dar puteţi vorbi puţin despre liniile narative secundare, care devin interesante din episodul doi încolo – braţul lui Severide şi problemele lui Casey cu poliţistul cel rău?
Jesse Spencer: Da.
Puteţi vorbi puţin despre asta, ce linie narativă preferaţi? Sau toate sunt la fel de bune?
Jesse Spencer: Cred că e un serial complex şi fiecare linie narativă a fiecărui personaj e importantă. De-a lungul serialului, le vedem pe toate dezvoltându-se şi împletindu-se. În cazul lui Casey, tipul ăsta îi ameninţă întreaga existenţă. Ajunge întâmplător să fie implicat în treaba asta: fiul poliţistului face un accident în urma căruia puştiul din cealaltă maşină rămâne paralizat. Şi Casey e un tip moral, cu coloană vertebrală. Dar înţelege că nu trebuie neapărat să se comporte aşa şi acum. Numai că e forţat şi nu are de ales. Şi apoi devine o chestiune de principiu, pentru că poliţistul începe să pună presiune pe el. Şi se adună atât de mult stres încât Casey se simte, pentru prima dată, cu adevărat ameninţat şi trebuie să se apere, să-şi protejeze apropiaţii, lupta e una foarte primară. Îl vedem pierzându-şi controlul, ceea ce e foarte interesant.
Danielle Gelber: Serialul a fost conceput ca un serial de ansamblu, deci fiecare personaj va fi dezvoltat din ce în ce mai mult de-a lungul poveştii. Cu cât petrecem mai mult timp cu aceste personaje, cu atât Derek şi Michael (creatorii - n.red), alături de Matt Olmstead (care conduce serialul - n.red), sapă mai mult în poveştile personajelor şi le dezvăluie faţetele, trecutul, prezentul, cum e viaţa lor de zi cu zi. E destul de complex totul.
Danielle, crezi că e important ca producţia să nu fie genul de serial în care ai un incendiu în fiecare episod?
Danielle Gelber: Absolut... Adică da, trăieşti până la un punct adrenalina din poveste. Dar ca să fii investit emoţional în poveste, trebuie să treci de asta şi să te implici mai adânc. Oamenii aceştia sunt, de fapt, o familie ad hoc formată în staţia de pompieri şi întregul serial încearcă să le arate viaţa – la fel ca multe alte seriale dramatice bune marca NBC din trecut. E un amestec între cele două – acţiune şi emoţie – care, credem noi, au ca rezultat un serial foarte puternic.
Taylor Kinney: Şi cred că scopul şi răsplata finală a producţiei – un public care empatizează cu aceste personaje – depind de timpul pe care îl petreci alături de ele şi de timpul pe care ele îl petrec împreună, ca o familie, ca într-o familie. Camaraderia dintre ei, efortul de echipă, carierele lor şi situaţiile în care ajung şi care le pun vieţile în pericol uneori, faptul că sunt şi ei oameni şi au demoni, triumfurile şi succesele lor, ca oricine altcineva… Cred că e minunant şi mă bucur când primesc scenariul şi văd că filmăm cu toţii împreună. Fiecare are problemele lui separate, dar ne reunim cu toţii şi stăm cu toţii la masă sau mergem cu toţi într-o misiune. E un simţ de camaraderie şi de dragoste frăţească între ei care mi se pare extrem de special. Nu e ca şi când ai urmări două personaje care nu interacţionează niciodată cu alte două personaje; e un efort de grup.
Danielle, dacă în weekend ar fi un incendiu major, aţi urmări ştirea şi aţi încerca să o încorporaţi în serial?
Danielle Gelber: Da, clar, eşti mult mai investit emoţional în oraşul în care nu locuieşti, dar filmezi acolo, deci da. Şi clar vrem să facem rost de poveşti inspirându-ne din realitatea din Chicago. Lucrăm mereu cu ai noştri consultanţi şi suntem mereu atenţi şi noi la genul de poveşti pe care le putem spune. Chiar vrem ca serialul să fie autentic integrat în oraş şi vom încerca mereu să încorporăm în scenariu lucruri care s-au întâmplat aici pe vremuri şi să le dramatizăm, actualizându-le, sau să vorbim despre întâmplări care se petrec acum.
Jesse Spencer: Din câte ştiu eu, fiecare scenariu pe care l-am avut până acum în serial a fost inspirat din realitate. Multe dintre ele au fost foarte apropiate de realitate, unele au fost adaptate puţin şi s-au inventat anumite lucruri, dar toate au la bază ceva real.
Aţi trecut toţi printr-un program de antrenament al pompierilor?
Taylor Kinney: Da. Când am filmat episodul-pilot, am ajuns toţi aici la început de martie cred şi am avut cam două săpătămâni de repetiţii, pregătiri şi misiuni. Personajul meu e în echipa de salvare, aşa că m-am întâlnit cu câţiva tipi din Echipa a 5-a din Englewood. Am stat o zi întreagă cu ei, în misiuni, şi cu Echipa a 3-a din oraş. Şi am făcut antrenamente la academia de pompieri, cu Steve Chikerotis, care e consultant pe platourile noastre de filmare şi vreau să spun că e şef de batalion aici, în Chicago. Experienţa şi cunoştinţele lui au fost de nepreţuit.
Jesse Spencer: Cred că unul dintre cele mai bune lucruri a fost acela că pompierii se află mereu pe platouri. Joacă roluluri în echipa de pompieri şi a-i avea pe tipii ăştia în jurul tău mereu ajută atmosfera generală, actorii sunt mereu printre ei… Adică vin de la o tură cu o zi înainte şi a doua zi au alta. Şi se schimbă între ei, aşa că avem o selecţie variată de pompieri reali, care îşi fac treaba. Cred că asta a fost de nepreţuit pentru noi. Nu ştiam că vom avea parte de asta când am început serialul, dar sunt foarte fericit, pentru că în fiecare săptămână aduc ceva nou pe platouri. E grozav să-i ai în preajmă.
Danielle Gelber: Ce mai e grozav la filmări e faptul că regizorul fiecărui episod nu trebuie să-i instruiască deloc, ştiu exact ce au de făcut, imediat ce se strigă „Acţiune!”.
Ce vi s-a părut cel mai surprinzător sau cel mai şocant în legătură cu pompierii sau accidentele? Ce v-a şocat profund, ce v-a făcut să spuneţi „Doamne, nu pot să cred că s-a întâmplat asta”?
Taylor Kinney: Îmi aduc aminte – şi Jesse vă poate confirma asta – că la antrenamentele de la academia de pompieri, ne-am îmbrăcat toţi în echipament, cu măştile pe faţă, mănuşile, casca şi o unealtă în mână (o nocturnă cu halogen sau un topor) şi repetam cum trebuie să golim o cameră în caz de incendiu, în funcţie de locul focului, cu un etaj dedesubtul camerei sau unul deasupra. Şi ţi se spune că vei intra într-o cameră plină de fum. Şi treci prin toate etapele astea într-o parcare şi spui „E în regulă, mă descurc”. Dar ai pe tine poate 29 kg de echipament. Şi te aruncă într-o cameră plină de fum, în care nu poţi vedea nimic. Îţi şochează simţurile. Nu-mi venea să cred. Cred că asta m-a surprins cel mai mult, că tipii ăştia ajung într-o astfel de situaţie şi au resursele necesare să salveze o victimă, să golească o cameră sau să descopere o cameră şi să verifice sub pat chiar dacă nu văd nimic. E foarte greu să respiri şi ai poate 10-15 minute la dispoziţie. Şi ai echipamentul de protecţie pe tine, dar asta te ajută doar 18 secunde dacă e să degenereze rău situaţia. Deci... asta m-a şocat profund.
Jesse Spencer: Pune lucrurile în perspectivă. Îţi dai seama că nu e doar o slujbă dificilă din punct de vedere fizic, şi mental trebuie să fii capabil să-ţi controlezi frica şi sentimentele. Asta fac oamenii ăştia, astea sunt lucrurile pe care nu le prea vezi. Trebuie să fie calmi, să-şi păstreze controlul. Trebuie să fie capabili să comunice foarte, foarte bine, să-şi coordoneze echipa, să-şi facă treaba şi să-şi scoată echipa de acolo. Şi dacă eşti claustrofob şi nu rezişti sub presiune, atunci poţi fi dat peste cap şi destabilizat. Noi simţeam, la simularea aceea, probabil 10% din căldura unui incendiu real. Şi ieşi ud loarcă de acolo. Nu ştiu cum fac asta pompierii reali, sincer. Operează la alt nivel.
Se spune că ne lipsesc eroii de pe micul ecran, dar cred că SUA are mulţi eroi – pompieri, poliţişti şi nu numai.
Danielle Gelber: Fără îndoială. Şi trebuie să spun că actorii noştri au fost destul de grozavi, pentru că echipamentul pe care îl poartă e unul real, nu e ca un bolonav fals, din hârtie. E adevărat. L-am îmbrăcat şi eu şi mi s-a părut enorm de greu.
Taylor Kinney: Cred că vom fi mulţumiţi că îl purtăm în miez de iarnă, când filmăm exterioare timp de 16 ore pe zi îmbrăcaţi aşa. Ţine cald, ce-i drept.
Jesse Spencer: Da, în timpul verii a fost un coşmar. Dar cred că-l vom aprecia mai mult (iarna).
Danielle, Dick Wolf spunea că nu va fi genul de serial în care ai câte un incendiu în fiecare episod şi atât. Ce fel de poveşti vom vedea din episoadul doi încolo, dacă nu vom avea doar un incendiu pe episod?
Danielle Gelber: Serialul nostru e orientat spre acţiune şi e conceput în aşa fel încât putem avea misiuni de salvare de tot felul, nu doar unele centrate pe incendii. Ce voia să spună, de fapt, e că staţia noastră de pompieri e unică şi imită un loc din Chicago în care nu există doar un camion de pompieri, ci şi o echipă de salvare şi un paramedic. Aşa că putem spune poveşti din aceste diferite puncte de vedere (medical, de salvare), care nu implică neapărat focul, fără a-l exclude pe acesta din urmă, evident. Dar toate secvenţele de acţiune sunt create în aşa fel încât să fie completate de poveşti personale puternice, despre relaţii, suişuri şi coborâşuri sentimentale, vieţile personajelor dincolo de locul de muncă, toate astea.
Jesse şi Taylor, am văzut deja că personajele voastre au ceva de împărţit după accidentul care are loc şi că văd lucrurile diferit. Ştiu că într-unul dintre episoadele care urmează Casey şi paramedicul Dawson au probleme mari, din motive diferite. Şi Severide îl scoate pe Casey dintr-o situaţie foarte periculoasă. Cum se va shcimba relaţia dintre ei? Ne puteţi spune mai multe despre background-şul personajelor voastre? Ce vom afla despre ei în acest sezon?
Jesse Spencer: Sigur. Cred că atunci când îi vezi pe tipii ăştia vezi că au probleme personale şi profesionale dar, orice s-ar întâmpla între ei sau oricare ar fi motivul pentru care se ceartă, când trebuie să colaboreze, rămân toate deoparte. Atunci îi vedem făcând munca pentru care s-au născut. Asta e mereu mult mai important decât orice problemă personală ar avea. Şi credem că vom ajunge să vedem asta în repetate rânduri, de-a lungul serialului. Asta e, într-un fel, premiza serialului, e o familie plină de probleme, dar când dau de greu ar muri unul pentru celălalt. Cred că asta se întâmplă în realitate între pompieri. Orice s-ar întâmpla când ajung într-o astfel de situaţie, au grijă unul de celălalt, sunt vieţi în joc şi ei sunt acolo ca să se ajute reciproc. Asta se va întâmpla mereu în serialul nostru.
Jesse, ai devenit celebru pentru rolurile din „Neighbors” şi „Dr. House”.
Jesse Spencer: Da.
Ţi-ai petrecut deci multă vreme purtând uniforme. Te-ai aşteptat vreodată la asta, să-ţi petreci viaţa în uniformă? A existat vreun moment în trecut în care te-ai gândit să lucrezi în realitate într-un astfel de domeniu (servicii de urgenţă)?
Jesse Spencer: Nu m-am gândit niciodată la asta. Cred că am cam purtat mereu uniformă, nu?
Da, uniformă şcolară, dar tot uniformă e.
Jesse Spencer: Tot uniformă e. Da, am evoluat. Păi, fratele meu voia să facă chirurgie traumatică la un moment dat, voia să meargă în Los Angeles, unde au – se pare – cel mai bun serviciu de urgenţă din lume pentru victimele atacurilor armate. Dar eu n-am fost niciodată atras de asta. Serialul ăsta, în care port uniformă, e un amestec grozav de profesionişti. Dar e atât de centrat pe elementul fizic şi emoţional, încât simţi adrenalina la un nivel foarte ridicat. De asta e atât de interesant şi inovator. Facem atâtea eforturi fizice şi atât de multe lucruri în fiecare săptămână şi majoritatea sunt bazate pe poveşti reale. E mult de muncă, dar e foarte, foarte interesant.
Ai vorbit mult despre implicarea fizică, poţi să ne explici exact cât de greu vă e vouă, ca actori? Faceţi multe cascadorii? Şi cum v-a afectat asta?
Taylor Kinney: Ştiu cât de multe se poate şti despre cascadorii şi fac cât de multe pot, îmi plac. Dar avem cascadori minunaţi în serial. Evident, din motive de daune, suntem lăsaţi să facem un număr limitat de lucruri. Acum vreo două săptămâni filmam un episod în care un grup de muncitori lucra la un acoperiş de biserică, la 15 m înălţime, şi au probleme. Aşa că ajungem la camion, urcăm pe scara de 30 m, ajungem pe acoperiş, ne montăm echipamentul şi eventual un cascador trebuie să coboare pe acoperişul real. Şi facem close-up-uri şi filmăm actorii pe un acoperiş separat, ca să spunem aceeaşi poveste într-un context nu atât de tragic. Dar în afară de asta, echipamentul, şi costumele, şi alergatul, şi faptul că eşti atât de aproape de foc într-o situaţie controlată – toate astea sunt foarte intense. În afara cascadoriilor, aş spune că facem singuri tot.
Jesse, ştim că Casey lucrează şi în construcţii. Ne poţi spune mai multe despre asta?
Jesse Spencer: Da, practic toţi pompierii au slujbe separate. Toţi au o carieră suplimentară.
Serios?
Jesse Spencer: Pentru că lucrează în ture de câte 24 de ore şi au mereu două zile libere, se află la secţia de pompieri de trei ori pe săptămână şi pot prelua şi alte ture dacă e nevoie. Dar toţi trebuie să-şi suplimenteze venitul la alt loc de muncă. Feicare dintre ei are şi altă carieră. Casey lucrează în construcţii, ceea ce e perfect pentur perosnajul meu, aşa că aşa a rămas.
Danielle Gelber: Şi putem să folosim asta în scenariu, toate personajele astea – în funcţie de problemele lor personale – pot avea tot felul de poveşti secundare legate de meseriile lor, cum e cazul lui Casey cu construcţiile.
Cum colaboraţi între voi şi cu restul distribuţiei?
Taylor Kinney: Cred că suntem foarte norocoşi. Toţi locuim în alte oraşe, toţi suntem departe de casă şi a veni la muncă, a te distra în compania celorlalţi – iar în weekend-uri a juca fotbal sau poker sau a ieşi la masă – şi a te înţelege bine mai tot timpul... Nimeni nu a înjunghiat pe nimeni încă.
Jesse Spencer: Da, e grozav. Am auzit poveşti de groază despre alte seriale, când jucam în „Dr. House”. Am avut şi acolo o distribuţie grozavă şi toţi eram la acelaşi nivel, nu exista niciun ego supradimensionat pe platouri, toţi voiam să ne facem treaba cât mai bine şi să ne jucăm personajele şi scenariile primite cât mai bine. Şi cred că am nimerit acum într-un serial minunant, unde lucrurile stau la fel. Avem o echipă foarte talentată, care vrea să facă o treabă cât mai bună. Asta e tot.
Danielle Gelber: Şi camaraderia asta se simte şi în poveste. Se simte puternic în scenariu. E greu să obţii amestecul ăsta mereu când ai o distribuţie mare, dar cred că am dat peste potul cel mare.
