După ce weekend-ul trecut a fost vremea filmelor de dragoste precum entuziasmantul L'amour ouf şi ataşantul Bridget Jones: Topită după el, de vineri se lansează o adevărată rafală de filme incisive, gata să privească în ochi câteva dintre cele mai negre perioade ale istoriei. Unul dintre aceste filme este September 5, povestea jurnaliştilor ABC veniţi la München în 1972 pentru a acoperi în direct, pentru prima oară în istorie, Jocurile Olimpice de Vară. Ce nu ştiau aceşti jurnalişti este că vor transmite în direct, unei audienţe globale, un atentat terorist...
Este 5 septembrie 1972 şi redacţia ABC din Satul Olimpic freamătă: zeci de evenimente au loc simultan şi recorduri mondiale se bat oră de oră. Evoluţia tehnologică şi preţiosul acces la satelit fac posibil ceea ce cu doar câţiva ani în urmă era de domeniul SF: transmisiunea live de pe un continent pe altul, pentru ca publicul american să poată vedea în timp real sportivii gata de orice sacrificiu pentru a câştiga o medalie olimpică. În această agitaţie, se aud focuri de armă şi, după câteva ore de confuzie, autorităţile germane confirmă: clădirea unde erau cazaţi sportivii israelieni a fost atacată de necunoscuţi înarmaţi. Deja sunt victime şi cel puţin zece sportivi sunt acum ostatici.
Nu e deloc de mirare că scenaristul şi regizorul elveţian Tim Fehlbaum a fost nominalizat la Oscarul pentru Cel mai bun scenariu original: September 5 explorează cu precizie de bisturiu atât profesia de jurnalist, aşa-zisul câine de pază al societăţii, dar şi un conflict milenar mai actual ca niciodată acum, la mai bine de o jumătate de secol de la evenimentele care au ţinut aproape un miliard de oameni lipiţi de televizoare în aşteptarea deznodământului.
Ideal ar fi să intri în sala de cinema ştiind cât mai puţine detalii despre realitatea istorică, dar sunt puţine şanse să nu fi auzit de acest atac, dacă nu din cărţile de istorie, măcar din Munich, filmul lui Steven Spielberg de la a cărui premieră se împlinesc anul acesta două decenii. Dar chiar şi dacă ştii toate detaliile, September 5 tot te prinde în mreje prin modul cum Fehlbaum creează tensiune şi povesteşte totul prin ochii jurnaliştilor obligaţi să devină martorii dezastrului pe care îl poate provoca ura dintre două naţii.
În vremuri când jurnalismul se face fără discernământ, September 5 nu este doar o lecţie despre cum arăta televiziunea de ştiri cu 50 de ani în urmă, ci şi o lecţie de deontolgie. Acel moment de cotitură, când transimisiunea în direct devine posibilă, aduce nu doar presiunea extraordinară a timpului, ci chestionează şi esenţa responsabilităţii: ce dai pe post şi ce cuvinte alegi când totul se întâmplă atât de repede şi ce se întâmplă e neclar?
Peter Sarsgaard, John Magaro, Ben Chaplin şi Leonie Benesch sunt foarte buni în rolurile jurnaliştilor, iar porţiuni din adevărata transmisiune live în care prezentatorul Jim McCay a pronunţat unele dintre cele mai memorabile cuvinte din istoria televiziunii fac publicul din sala de cinema să se simtă ca un telespectator ce viziona în septembrie 1972, din siguranţa propriei case, acest mare şi nefericit spectacol.
La sfârşit nu poţi simţi decât neputinţa jurnaliştilor şi certitudinea că pacea dintre Israel şi Palestina este imposibilă, pentru că istoria comună a acestor două naţii are toxicitatea unui conflict casnic ce nu se poate soluţiona decât în divorţ. Ca şi protagoniştii din film, la sfârşit nu poţi decât să dai din umeri şi să te bucuri că nu eşti parte din acel conflict.
