Roxanne rulează în premieră săptămâna aceasta pe marile noastre ecrane, spunând povestea lui Tavi Ionescu (Şerban Pavlu), în vârstă de 38 de ani, a cărui viaţă este total dată peste cap în ziua în care se hotărăşte să-şi ceară dosarul de la Securitate şi descoperă că ar putea avea un fiu cu o fostă prietenă din liceu. O cronică a filmului, AICI.
Cinemagia a pus câteva întrebări regizorului filmului, Valentin Hotea (46 de ani), aflat la debut în lungmetraj, pentru o mai bună înţelegere a universului recreat de film. Iată-le mai jos:
Personajele dvs. și-au petrecut o parte din tinerețe în timpul ultimilor ani de comunism, iar cealaltă, în perioada tulbure a anilor '90. Cum vă amintiți dumneavoastră de acea perioadă? V-ați intersectat cu fenomenul „Piaţa Universităţii”?
Valentin Hotea: Dormeam foarte puțin. Era o energie colosală dată de libertatea proaspăt câștigată. Dacă revoluția a început cu „jos
Ceauşescu”, ea a continuat cu „jos comunismul” și atunci vroiam ca asta să se întâmple cu adevărat. În Piață ne strigam dorință asta, ne doream „punctul 8 de la Timişoara”, doream ca politrucii comuniști să nu se poată ascunde în spatele democrației pe care chiar ei o înfierau, cu zel patriotic, la ședințele de partid, cu doar câteva zile înainte. N-a fost să fie chiar așa, iar rezultatele de atunci se simt încă și astăzi.
Apare în film o altă fată a României - cea actuală, care lasă în urmă Piața Universitătii și politicienii foști activiști de partid. Protagoniștii sunt oameni înstăriţi, din clasa de mijloc. Și totuși, prin raportarea la trecut, ni se amintește că locul acțiunii e o ţară ieşită din comunism. Dorește filmul să ne facă să nu uităm trecutul?
Valentin Hotea: Filmul are și conotația asta. Eu îmi doresc ca cei mai tineri, care nu au trăit sau nu au apucat să conștientizeze acele vremuri, să cunoască adevărul despre ele. Cu binele te obișnuiești cel mai repede, așa cred că își face loc și uitarea. Câți mai știu acum cum a ajuns Hitler la putere? Sau Lenin? Libertatea se câștigă greu, câteodată chiar cu sânge (un văr de-al meu a murit la Revoluție), iar cei care ajung să se bucure de ea trebuie să facă în așa fel să și-o păstreze. Și a ierta nu înseamnă a uita.
„Roxanne” nu este un film tezist, întunecat, cu securiști și fum de țigară în lumina lămpii de interogatoriu. Chestiunea „politică” e undeva în planul doi, trei, însuși personajul principal ajunge să nu mai fie interesat de cine l-a turnat (numai că istoria vine să-i ofere și aici niște revelații dureroase).
Acțiunea are loc numai în zilele noastre iar trecutul ni se dezvăluie treptat treptat pe parcursul poveștii, fără a folosi clișeul flashback-ului. Și pentru că filmul este despre căutarea adevărului, am ales să-l fac simplu, onest, fără să mă feresc de emoție și, acolo unde s-a putut, nici de umor.
„Roxanne” e o melodie lansată imediat înainte de anii '80. Era pe atunci, vorbim de anii '90, o tendinţă a tuturor tinerilor de a copia moda din Statele Unite. Încearcă filmul să spună povestea acelei generații?
Valentin Hotea: Dar ce, acum tinerii nu copiază moda din State (zâmbeşte – n.red.)? Numai că acum se întâmplă aproape instantaneu, atunci era un delay de câțiva ani. Și cred că era mai mult decât o simplă „copiere”, era și un mic gest de frondă, o încercare de a ieși din cenușiul de atunci, din uniformizare. Nu cred că iubea cineva uniformele de liceu din tergal, matricolele de pe braț, bentița sau sarafanul, obligatoriu peste genunchi. Cine avea blugi „originali” era tare, cine fuma Kent era din „pătura de sus” a societății, cine avea un walkman era privilegiat, iar cine avea „video” era idolatrizat (zâmbeşte – n.red.). Și cei cu rude în afară, de la care mai primeau câte un pachet, erau sigur invidiați, măcar că aveau o cât de mică șansă de a pleca la un moment dat din țară.
Filmul vorbește despre câte ceva din toate astea, și aici cred că se vor regăsi mulți din generația mea.
Cum ați perceput Occidentul, altfel decât din filme, până în anii '90?
Valentin Hotea: Păi n-am avut cum altfel decât din filme, muzică, unele cărți și puținele reviste care se mai strecurau pe la noi. La muzică și filme am avut noroc, am avut prieteni cu walkman și cu video. Ba chiar și cu rude în străinătate - primea unul dintre ei periodic pachet și pe mine mă fascina muștarul la tub, mi se părea extraordinar!!! De gumă de mestecat ce să mai zic? Sau de mașinuțele de jucărie?! O minunăție!!!
Occidentul era atunci idealul, visam toți la el. Eu mă uitam cu interes chiar și la documentarele de propagandă comunistă despre „decadenţa” Occidentului, măcar pentru a vedea că mai există și alte mașini în lume decât Dacia 1300, că mai există și altă muzică decât cea a lui Marius Ţeicu, că se poate demonstra pe stradă împotriva guvernului - pentru mine toată propaganda aia avea efectul exact contrar.
Dar cel mai mult și mai mult, percepeam Occidentul ca locul libertății. Paradoxal însă, libertatea noastră se pare că a venit tot de la Est...
Legat de Securitate, aveți sau credeți că aveți dosar?
Valentin Hotea: Nu cred. Mi l-am cerut de la CNSAS când am început documentarea pentru film, dar nu mi s-a găsit, cel puțin nu încă. Dar nu cred să am, sau poate o există pe undeva o foaie, o notă într-un alt dosar, de la alt dosar adiacent... Bănuiesc că am fost totuși o cantitate neglijabilă pentru securiști. Mulți alții au pătimit incomparabil mai mult, au avut parte de mult mai multe mizerii și șicane, când citești unele dosare te înfiori, mai ales că băieţii aia aveau plan de acțiune și după decembrie '89... De aceea mă repet și zic: ne-am câștigat libertatea, dar este bine să știm să o și păstrăm.
Părerea ta
Spune-ţi părerea