Îl ştiam pe John Cameron Mitchell din Shortbus şi Hedwig and the Angry Inch, iar în 2009, când s-a anunţat că Nicole Kidman va juca în cel de-al treilea film al regizorului, decizia ni s-a părut cam riscantă pentru actriţă, în contextul în care Shortbus a fost considerat de membrii comisiei de rating a CNC, acum câţiva ani, drept echivalentul unui film pentru adulţi. Dacă te aştepţi ca Rabbit Hole să fie în vena predecesoarelor sale, trezeşte-te la realitate, căci nu e cazul. Poţi vedea de ce de vineri, când filmul se lansează în cinematografele Hollywood Multiplex şi Movieplex din Bucureşti.
Nicole Kidman şi Aaron Eckhart sunt Becca şi Howie Corbett, un cuplu a căror viaţă a fost perfectă până când, cu câteva luni înainte de evenimentele descrise în film, o tragedie înfiorătoare a distrus totul. Din fericiţii posesori ai visului american, Becca şi Howie s-au trezit ca nişte victime ale unei naufragiu, pescuind dintre dărâmături rămăşiţe ale vechii lor existenţe, rămăşiţe pe care încearcă să clădească o nouă viaţă. Pe umerii celor doi actori stă întreaga greutate a filmului, iar John Cameron Mitchell îşi consolidează prestigiul unui regizor extrem de atent cu protagoniştii săi: nicio replică falsă, niciun gest nejustificat, nicio exagerare melodramatică nu dăunează subiectului incomod, dar adesea mai amuzant decât te-ai putea aştepta de la context.
Totul se învârte în jurul modului în care cei doi soţi încearcă să se lege (sau poate să se despartă?) de trecut. Un filmuleţ pe iphone poate fi unica verigă ce ţine totul laolaltă. Sau o conversaţie cu rudele? Sau una cu cel pe umerii căruia atârna vina tragediei? Iarba fumată în maşină ajută? O relaţie extraconjugală? Mitchell întinde fire ca de păianjen şi explorează noi teritorii de învingere a durerii în cel de-al treilea film al său, în care îţi vor plăcea şi actorii secundari (mai ales Dianne Wiest în rolul lui Nat, mama Beccăi).
Dacă intri la acest film care ajunge mult prea târziu pe ecranele din ţară (avut proiecţii în cadrul festivalului Transilvania, în iunie), s-ar putea să-ţi mulţumeşti: nu strică niciodată să-ţi aminteşti că inevitabilul se poate produce oricând şi că ar fi o idee foarte bună să nu laşi pe mâine ce poţi face azi. Trezirea la realitate categoric nu este pentru amatorii de entertainment, ce pentru spectatorii doritori de mai mult decât câteva ore de uitare. La prima vedere poate că titlul în limba română nu este foarte inspirat, dar respectă fidel esenţa dramei lui Becca şi Howie. Categoric avem ce învăţa din ea...
Părerea ta
Spune-ţi părereaStaţionar, dar şi static
Nu demult, analizând "Aurora" lui Cristi Puiu, arătam că divorţul este cel mai traumatic eveniment din categoria celor de familie - the second worst fiind decesul unui copil. Ambele situaţii au motivaţiile lor, unele evidente, altele surprinzătoare - iar în cel de-al doilea caz, dincolo de compasiune, de sentimentul în mod legitim egoist al pierderii personale, de disperarea în faţa ireversibilului şi revolta contra absurdităţii, se situează imensa bulversare pe care o aduce faptul că, în fond, un copil este ceea ce dă sens vieţii - la nivel atât individual, cât şi de cuplu. Orice părinte ştie că, începând de la testul de sarcină pozitiv, se conturează un proces complex şi profund prin care existenţa familiei se reconfigurează în jurul principalei sale semnificaţii: rolul care-i revine în construirea unui nou destin. Zădărnicirea acestei misiuni (mai ales când se produce subit şi evitabil, ca în cazul unui accident) determină traume mult mai adânci, complicate şi greu gestionabile decât ar putea să pară la prima vedere - şi asupra acestei teme se apleacă noul film al lui John Cameron Mitchell, un actor care, în ultimii zece ani, s-a orientat şi spre regie, cu "Hedwig and the Angry Itch" (2001) şi "Shortbus" (2006), la care se adaugă recentul său scurt-metraj "Lady Grey London" (2011).
Scenaristul David Lindsay-Abaire, adaptându-şi pentru ecran propria piesă laureată a Premiului Pulitzer în 2007, a preferat formula unui film "de stare", cu componentă narativă secundară, urmărind nu atât povestea "trezirii la realitate" (echivalent românesc nu tocmai inspirat al titlului, deşi sună bine - e vorba mai degrabă de o "revenire la normalitate"), cât labirintul inextricabil de frământări pe care le parcurg cei doi soţi în lunile imediat următoare tragediei. Sub acest aspect, filmul este în mod asumat staţionar (ceea ce nu e neapărat rău) şi static (rezultat mai puţin fericit, întrucât demarează lent şi pierde şansa unei implicări prompte şi puternice a spectatorului în universul psihologic atât de problematic al protagoniştilor. David Lindsay-Abaire excelează nu în planul povestirii, ci la nivelul acelor secvenţe de sine stătătoare care, prin combinaţii dramaturgice insolite, marchează reperele definitorii şi resorturile interioare ale dramei - inclusiv cu aportul lui John Cameron Mitchell, care dovedeşte că stăpâneşte cu mână sigură mijloacele filmului intelectual, elegant şi expresiv. Unul dintre cele mai reuşite momente, în acest sens, este cel al pierderii clipului video din telefonul mobil - un mini-accident ce pare să scurtcircuiteze în sens negativ întregul parcurs al vindecării (de fapt, accelerându-l prin înlăturarea unei reminiscenţe din trecut care, dincolo de componenta sa afectivă, începuse să devină un balast inerţial). La fel de semnificativă este scena confruntării dintre Howie (Aaron Eckhart, tot timpul insuportabil de convingător în rolul tatălui impulsiv şi hipersensibil, nu prea inteligent şi nici deosebit de puternic) şi Jason, adolescentul care i-a ucis involuntar (şi absolut nevinovat) copilul (Miles Teller, discret şi autentic, la primul său rol de lung-metraj după trei scurte şi un serial de televiziune) - şi ar mai fi destule exemple, dintre care mă voi mărgini să citez doar momentul accidentului propriu-zis, prezent într-un flash-back compus numai din prim-planuri în ralenti: dialogul de priviri între Jason şi Becca (Nicole Kidman), exprimând laconic, bogat şi expresiv întregul tumult de sentimente al momentului fatal.
De altfel, principala contribuţie la rezolvarea nevoii dramatice o are tocmai sub-plotul acestei relaţii alunecoase dintre ucigaşul inocent (în toate sesurile) şi mama traumatizată. De aici porneşte motivul "vizuinii de iepure" (ca poartă spre un ipotetic univers paralel - refugiu logic şi sentimental, oferind în mod paradoxal acea cale de revenire la normalitate despre care vorbeam, tocmai prin contrapunerea unei lumi imaginare). Din păcate, ipoteza rămâne în mare parte la stadiul de enunţ: banda desenată a lui Jason se rezumă să existe, jucând prea puţin, iar intervenţia ei în viaţa celor doi părinţi e succintă şi nefinalizată - produce un incident major, cu valenţe catalizatoare, dar nu funcţionează în sine. De fapt, prin aceeaşi zonă se situează şi principalul neajuns al filmului: drama personajelor se susţine în primul rând prin cuvinte şi imagini (nenumărate cadre insistent-contemplative, însoţite de o muzică redundantă), apoi cu ajutorul interacţiunilor de moment, şi abia în al treilea rând pe palierul acţiunii coerente de ansamblu (fie şi doar în plan psihologic), care trebuie să constituie în fond coloana vertebrală a oricărui film.
Situaţia e salvată în măsură semnificativă de Nicole Kidman, nominalizată atât la Globul de Aur, cât şi la Oscar. Practic, actriţa reuşeşte să ducă în spinare tot filmul, evitând cu justeţe capcana atât de pernicioasă a deraierilor melodramatice, printr-un joc sugestiv şi subtil, construit mai ales pe priviri (care compensează în mare parte demonstrativismul regisoral al acelor portrete mult prea predominante la care făceam referire mai sus). În ultimă instanţă, interpretarea ei este valorificată printr-o osmoză echilibrată cu regia şi imaginea - Frank G. DeMarco, autorul unei fotografii eterice şi stilizate meticulos, pe care-l cunoaştem atât din "Delirious" (2006), cât şi de la cele două filme anterioare ale lui John Cameron Mitchell. Îl sprijină montajul precis şi rafinat al lui Joe Klotz, în tandem cu muzica lui Anton Sanko (inspirată în sine - dar nu fără a uita suprapunerea ei nu întotdeauna balansată optim cu imaginea). Dincolo de toate ezitările şi dezechilibrele sale, "Rabbit Hole" rămâne totuşi un film de conţinut lucrat cu stil, capabil să acceseze atât resorturile intelectuale ale spectatorului, cât şi resursele sale de sensibilitate.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
1 septembrie, 2011, h. 02:00-03:38
Bucureşti, România
Cat despre modul in care este sustinuta drama, gandeste-te ca povestea in sine nu e ceva tocmai nou sau original, prin urmare obiectivul lui John C. M. era tocmai de a prezenta drama prin acele imagini ("insistent-contemplative), prin acele replici si interactiuni de moment (memorabile, cel putin pentru mine) si prin muzica ("redundanta")! Am vazut filme fara aceste elemente (care imprima emotia pe ecran) sustinandu-se doar pe acel palier al actiunii coerente de ansamblu si la sfarsit e ca si cum as fi urmarit imagini goale, fara nici un sens, in ciuda "actiunii". Ceea ce vreau sa zic e ca daca nu gasesti emotie intr-un film, nu vei "gasi" nici filmul.