Drama Să nu ucizi, despre un erou solitar în lupta cu un sistem corupt, care și-a încălcat menirea și angajamentul - de a trata pacienții - s-a lansat pe marile noastre ecrane vineri, 1 martie, în 30 de orașe ale țării. Cinemagia a stat de vorbă cu regizorii și scenariștii peliculei, Gabi Virginia Șarga și Cătălin Rotaru (foto, dreapta), despre miza filmului, civism, impactul pe care cred că îl va avea producția și despre cei care se fac vinovați de crimă prin tăcerea lor.
Să nu ucizi spune povestea lui Cristian (Alexandru Suciu, foto stânga), un chirurg pediatru tânăr şi ambițios, pe care pierderea unui pacient, în urma unei operații bine făcute, îl determină să își pună întrebări. Rezultatele analizelor, ce arată o septicemie contractată intraspitalicesc, îi confirmă bănuiala că dezinfectantele din spital nu sunt eficiente. Pornește o investigație pe cont propriu și află că substanțele sunt diluate de aproape 10 ori. Eforturile sale fără succes de a alerta conducerea spitalului și chiar foruri mai înalte îl transformă într-un Sisif în lupta cu o corupție sistemică.
Filmul Să nu ucizi este un act de protest al dvs raportat la evenimentele reale din cazul „Hexi Pharma”?
Filmul s-a născut din revolta noastră față de tot ce este defect, inautentic, diform moral în societatea românească. Cazul Hexipharma este doar un punct de plecare, un context tragic care ne-a permis spunerea acestei povești cinematografice. Cazul biocidelor diluate este doar manifestarea unui rău imanent societății românești. Acest rău e în noi și înseamnă fatalism, indiferență, defetism, abjecție morală, decrepitudine sufletească. Prin acest film am căutat să investigăm cauzele ascunse, profunde care au permis și permit ca un semen al nostru să fie tratat ca număr, ca lucru, ca o cantitate neglijabilă. Nu avem pretenția că avem răspunsuri definitive, nici măcar că avem dreptate, dorim doar să provocăm spectatorul la un răspuns, la un dialog cu sine.
Care credeți că este ponderea reușitei unui demers cinematografic ca al dvs între actele de activism civic?
Filmul vorbește despre realitatea imediată, despre societatea românească de aici și acum. Însă rămâne un demers artistic. Nu credem că filmul, nici arta în general nu ar trebui să-și aroge vreo preeminență civică, să aibă pretenția de a da soluții eficiente pentru realizarea unei societăți mai bune. Filmul poate cel mult să modifice niște conștiințe sau să trezească altele. Adică lucrează mai subtil, în timp și nu neapărat 'la vedere'.
Filmul ar mai fi existat fără scandalul Hexi Pharma?
Ar fi existat un alt film, un alt scenariu, dar esența ar fi rămas în bună parte aceeași. Nu credem că acest caz al biocidelor diluate e un accident, nu are vocația unicității. Se va repeta, în altă formă și în alt mod. Și nu e o predicție, e doar statistică, din păcate. Pentru că nu e vorba doar de culpe individuale, nu sunt vinovați doar X și Y cu nume și prenume, e vorba de vina noastră colectivă. Indiferența noastră, abilitatea noastră de a ne acomoda cu răul și de a nu-l sancționa va face posibile viitoare drame.
Apropierea în timp de evenimentele reale credeți că ajută sau strică filmului?
Când am făcut documentarea pentru film eram copleșiți de cinismul, de indiferența criminală, de ignoranța atroce a unor oameni din sistem. Eram prea 'in poveste' și am hotărât să ne detașăm, să încercăm să fim obiectivi pentru că exista riscul de a face generalizări pornind de la cazuri concrete. Ne-ar fi scăpat esența, cu alte cuvinte. Pentru că important nu e evenimentul, nici individul care și-a dat delete conștiinței și a devenit un birocrat al răului, ci care sunt cauzele care au făcut posibil acest scandal.
Au existat proteste din partea comunității medicale vizavi de portretul pe care i-l face filmul? Dar din partea comunității jurnaliștilor, portretizați nu tocmai flatant în film?
Un medic pe care l-am consultat în scrierea scenariului era nemulțumit că în filmul nostru punem medicii într-o lumină proastă. A trebuit să nu fim de acord cu el. Filmul nu e flatant pentru unii medici, însă avem un imens respect pentru aceia care își respectă meseria. Știm medici care se trezesc la 3 noaptea cu gândul la pacientul pe care l-au operat dimineață și dau telefon la spital să se intereseze de starea lui.
Să fii medic e o vocație, e o responsabilitate uriașă și implică un consum psihic enorm. Sindromul burnout, atribuit la început de psihologi numai personalului medical, e o dovadă în acest sens. Apația, indiferența, cinismul unor medici pot fi întelese ca mecanisme de apărare, ca soluții de salvare pentru psihicul acestor oameni care trăiesc zi de zi în preajma morții și a suferinței. Însă nu scuză și nu justifică comportamentul de 'mici dumnezei', nici lipsa lor de compasiune.
A existat vreun caz real - ne referim la un medic din realitate - care să vă fi inspirat? Poate chiar cineva care a luat atitudine în cazul dezinfectantilor Hexi Pharma?
Ne-am documentat mult pentru film, dar nu am găsit niciun medic, asistent, cineva din sistem care să fi luat atitudine, să fi vorbit despre dezinfectanții diluați. Însă ulterior, cand eram cu filmul în montaj, am aflat povestea câtorva medici care s-au luptat cu sistemul și care nu s-au dat bătuți, în ciuda umilințelor și stresului la care au fost supuși.
Eroii negativi din film nu sunt niște personaje sinistre. Sunt oameni normali, aparent afabili, care par gata să ajute. A fost probabil un act de mare cenzură să nu demonizați aceste personaje care se fac vinovate de crimă prin tăcerea lor - managerii de spital, decidenții politici... Este filmul despre această față a răului? Una bonomă, aparent inofensivă?
Când pui o ștampilă, o semnatură pe un act nu ai reprezentarea consecințelor actului tău. Nu vezi ce implică în mod concret asta. Nu vezi suferințele, durerea, disperarea pacienților care sunt afectați de ștampilele pe care le pui sau nu. Faci doar un act formal, un lucru birocratic, îți faci jobul în colțișorul tău și atât. E foarte simplu să nu te intereseze, să dormi având conștiința împăcată. Nu îți pui întrebări pentru că ai ajunge la răspunsuri care te deranjează. Așa că e mai simplu pentru confortul tău sufletesc și mintal să trăiești ca o legumă, să viețuiești nebântuit de dileme morale. Unii dintre cei din sistemul medical sunt revoltați sincer de cazul biocidelor diluate. Ei nu cred, în mod sincer, că au vreo vină.
Nu am îngroșat trăsăturile personajelor negative, nu i-am demonizat pentru că am vrut să rămânem în real. Și în realitate acești oameni sunt banali, nu sunt întruchiparea monștrilor cu 7 capete. Iar acest lucru ni se pare cu atât mai odios.
Filmul pune accent pe scenele de interior, însă subiectul nu este un caz de introspecție ci de acțiune. Care au fost discuțiile despre stilistica filmului cu Tudor Platon?
Am discutat mult cu Tudor despre fiecare cadru în parte. Camera trebuia să rămână la nivelul privirii spectatorului, am optat pentru cadru-secvență pentru senzația de imersiune în real. Ne-am propus să rămânem fideli stilisticii realiste, iar provocarea a fost să reușim trecerea de la real la supra-real (secvența din livadă) rămânând ancorați în mijloacele de expresie realiste.
Camera e tot timpul în mișcare, îl urmărește pe personajul principal, pe medicul Cristian Badea. Singurele momente 'statice' sunt la final, când Cristian revine în spital și se întâlnește cu profesorul. Acele 2 secvențe le-am filmat de pe trepied, sugerând aparenta stare de calm și revenire în matcă a lucrurilor.
Am vrut să ne apropiem treptat de personaj, să redăm gradat starea lui psihică, trecând de la încadraturi mai largi la început spre prim-planuri, în acord cu dezvoltarea poveștii.
În unele secvențe, Cristian este filmat în amorsă pentru că interesul nostru era să dezvăluim și fața sistemului (medici, ziariști, procurori). În aceste cazuri, Cristian este purtător al poveștii, este elementul auctorial, să spunem.
Eroul filmului este solitar în lupta cu sistemul. Nu i-ați „alocat” niciun adjuvant. E o teza pe care ați vrut să o demonstrați?
Am mai spus-o și cu altă ocazie, o să repetăm. Realitatea din sistemul medical românesc este 'derutant' de ficțională. Pare scrisă de un scenarist de filme de groază cu prea multă imaginație. Așa că a trebuit să temperăm vehemența realității și să o facem povestibilă, adică verosimilă pentru spectatorul de cinema.
