Minorii scoşi la înaintare pentru cerşit, furat, prostituţie infantilă etc., se alătură celor agresaţi, molestaţi sexual, pervertiţi de propriile familii - iar de soarta lor încearcă să se ocupe Brigada de Minori a poliţiei franceze. Aceasta este tema filmului Polisse, distins în 2011 cu Premiul Juriului la Cannes (unde candidase şi la Palme d'or), precum şi cu două Premii César (dintre paisprezece nominalizări), pentru montaj şi cea mai promiţătoare actriţă (Naidra Ayadi).
Maïwenn Le Besco a suferit la rândul său traume infantile - deşi de o cu totul altă natură, fiind forţată de mama ei, actriţa Catherine Belkhodja, să devină un copil-vedetă - dar tot răul a fost spre bine căci, în 1988, la vârsta de doisprezece ani, l-a cunoscut pe Luc Besson, căruia i-a inspirat personajul Mathilda (interpretat tot de ea), din «Léon» (1994), după care, tot sub semnul relaţiei lor profesionale (şi personale - aveau deja o fiică de trei ani), s-a ilustrat şi cu rolul straniei Diva Plavalaguna din "The Fifth Element" (1997). În 2004, Maïwenn a debutat şi în regia de film, cu scurt-metrajul «Je suis une actrice», inspirat de problemele propriei sale copilării (ea însăşi jucând rolul mamei), pentru ca ulterior să realizeze lung-metrajele «Pardonnez-moi" (2006) şi «Le bal des actrices» (2009) - Polisse fiind cel de-al treilea: din nou, o imagine a propriilor ei frământări personale, realizată într-o concepţie parţial similară cu a filmului anterior, sub aspectul mariajului dintre realitate şi ficţiune.
Oricine vede «Polisse» fără nici un fel de informaţii prealabile va avea multă vreme convingerea că asistă la un documentar realizat cu multă măiestrie - amintind, pe undeva, de "Vorbitor" (2011, Radu Muntean). Zeci de minute în şir, asistăm la o succesiune de secvenţe din activitatea poliţiştilor de la protecţia minorilor, mai lungi sau mai scurte, disjuncte, adesea nefinalizate epic, filmate cu elemente deconstructiviste de neglijenţă studiată şi montate cu o dinamică abruptă - nu degeaba Laure Gardette a primit Premiul César - totul creând o senzaţie impecabilă de ciné-verité. Treptat, vom înţelege şi accepta aproape pe nesimţite că, de fapt, asistăm la un film de ficţiune care simulează abil stilul documentarului, împletind realismul frust cu dezvoltarea personajelor în plan personal şi uman.
Scenariul scris de Maïwenn în colaborare cu Emmanuelle Bercot îşi plasează în substrat rigorile structurii dramaturgice, desfăşurându-şi firul narativ pe direcţia unui mozaic cotidian de momente disparate, desprinse din poveşti fără început şi fără de sfârşit, care se deapănă în paralel, aproape fără puncte de intersecţie, cu excepţia plăcii turnante centrale: echipa de poliţişti, protagonistă colectivă a singurei povestiri reale - aceea a evoluţiei psiho-afective, acoperind o perioadă de câteva luni din activitatea lor profesională şi viaţa privată. Prin succesiunea de secvenţe plasate în secţie sau pe teren se infiltrează gradual momente fugitive din sfera familială, punctând sugestiv frustrările intime ale unor oameni marcaţi de traumele meseriei.
La fel de discret evoluează şi relaţia celor două personaje relativ principale, Melissa, foto-jurnalista ataşată brigăzii (Maïwenn însăşi) şi Fred (Joey Starr), poliţistul impulsiv şi hiper-sensibil, depănată fragmentar printre numeroasele crâmpeie de material dramatic. Printr-un artificiu scenaristic, majoritatea mini-plot-point-urilor rămân fără payoff - aşa cum, de altfel, se întâmplă şi în realitate: poliţistul îşi face treaba şi trimite dosarul mai departe, de obicei fără a şti ce s-a mai întâmplat cu fetiţa căreia tatăl îi zgâria noaptea fesele pe sub pijama, cu adolescenta violată de bunic, cu ţigăncuşa româncă (Denisa Niţă) din tabăra demantelată într-o razie nocturnă, sau cu copiii folosiţi drept paravan de două bande care executau o tranzacţie de bijuterii furate într-un mall. Justificarea stă în faptul că, dincolo de bogăţia sa evenimenţială, avem de-a face în fond cu un film mai mult psihologic, axat pe povestea sentimentelor, a afectelor şi a stărilor.
Sinteza celor două planuri se relevă cel mai semnificativ în unele secvenţe aparent de sine stătătoare, dar de mare efect emotiv, cum ar fi cea cu mama surprinsă zgâlţâindu-şi bebeluşul pe stradă (pentru ca la interogatoriu să declare, cu inocenţă tembelă, că-şi adormea amândoi băieţii prin felaţiuni - Audrey Lamy), cea cu fata silită să facă sex oral ca să-şi recupereze telefonul mobil (unde încărcătura tensională se eliberează prin râsul irezistibil al poliţiştilor), şi mai ales episodul cel mai poignant, din mijlocul filmului, cu negresa (Bine Sarambounu) care-şi predă benevol băiatul la poliţie numai pentru a-l salva de viaţa trăită pe străzi; urletele animalice ale micului Ousman (Gaye Sarambounu), după despărţire, şi liniştirea lui dureroasă în braţele lui Fred (mi-au amintit inevitabil de reacţiile lui Simba, puiul de maidanez pe care l-am luat de lângă mamă spre a-i dărui o soartă mai bună la Frankfurt), definesc categoric punctul culminant al curbei emoţionale - la fel cum, strict în planul acţiunii, secvenţa dominantă este cea a intervenţiei din mall; la nivel de complexitate interioară se distinge fragmentul cu micul sportiv ataşat de antrenorul cu care întreţinea relaţii intime în toaletă, conjugat şi cu cel mai puternic moment conflictual: izbucnirea lui Iris, generatoare şi a deznodământului, asupra căruia opţiunea lui Maïwenn rămâne destul de discutabilă: dornică să-şi încheie filmul printr-un final pe cât de tragic, pe atât de semnificativ (amintind stilistic, cu amorsarea printr-o reuniune filmată în ralenti, pe muzică à la Artemiev, de "Siberiada" lui Konceaovski - 1977), regizoarea apasă mult prea tare pe pedala sentimentală (inclusiv printr-un montaj paralel demonstrativ), căzând în patetism şi didacticism. Se remarcă, în orice caz, capacitatea lui Maïwenn de a construi secvenţe compacte, minuţios organizate şi filmate cu mare îndemânare, cu atât mai mult cu cât nu-şi îngăduie nici un moment de respiro: pe lângă cele exemplificate mai sus, ar mai fi de menţionat multe altele - tatăl musulman conservator, violatorul cu relaţii sus-puse, fetiţa concepută dintr-un viol şi avortată (două cadre incomparabil mai şocante decât controversatul fetus din "432") etc.
O atenţie similară se regăseşte şi în modul de a-şi construi personajele şi a le da viaţă cu ajutorul interpreţilor - calitate firească pentru mulţi dintre actorii convertiţi la regia de teatru şi film. Nu e de mirare că unii observatori s-au lăsat păcăliţi de formula neortodoxă aplicată de Maïwenn - Glenn Heath jr., de la "House Next Door", o acuză de simulare a complexităţii pe sub o puzderie de clişee, simplificând jignitor sensurile subiectului. Realitatea este că, excepţie făcând finalul prea siropos şi ostentativ, autoarea nu şi-a propus nici un moment să tragă concluzii, ci mai degrabă să ne pună în temă cu o problematică faţă de care mult prea des ne e mai comod să închidem ochii şi mintea, deschizând doar gura.
Întrebată cum ar vedea formularea unei legislaţii privitoare la protecţia minorilor în Uniunea Europeană, Maïwenn evită sentinţele - dar cade din nou pradă propriilor sentimentalisme, insistând pe prioritatea absolută a menţinerii copiilor alături de părinţi. "Dacă e să aleg pentru un copil între a merge la şcoală şi a sta cu părinţii lui, aş alege să stea cu ai lui." Din păcate, criteriul genetic se relevă de multe ori înşelător, ba chiar pernicios - după cum însuşi filmul ei o dovedeşte.
Părerea ta
Spune-ţi părerea