Planeta Petrila, al doilea documentar al lui Andrei Dăscălescu după ataşantul Constantin şi Elena, reuşeşte un rar efect triplu: educă, emoţionează şi amuză. Ai ocazia unei incursiuni în lupta împotriva uitării şi a indiferenţei dusă de locuitorii oraşului minier Petrila, a căror unică sursă de venit, mina centenară din localitate, va fi nu doar închisă, ci şi demolată. Ameninţaţi cu ştergerea unei părţi relevante din istoria socială şi culturală a locului, petrilenii nu se resemnează în faţa deciziilor indiferente şi adesea inepte ale autorităţilor şi iau salvarea patrimoniului cultural în propriile mâini. Rezultatul te va impresiona cu siguranţă.
Unul din lucrurile ce par a nu se fi schimbat după Revoluţie în România este lipsa totală de comunicare dintre decidenţi şi cei care trebuie să suporte efectul deciziilor acestora. O decizie a lui Ceauşescu a transformat Petrila, vechi oraş căruia extragerea cărbunelui i-a dat numele acum multe secole, într-un important centru minier. Ca şi în alte locuri din România, unde construirea unui combinat sau a unei rafinării a atras după sine relocarea a mii de familii, Petrila a crescut peste noapte, mii de petrileni coborând în mine pentru a extrage cărbune. O altă decizie, de această dată recentă, a etichetat industria cărbunelui din Petrila drept redundantă şi a cerut nu doar închiderea minei şi disponibilizarea minerilor, ci şi demolarea clădirilor minei. Peste noapte, petrilenii s-au trezit spectatori ai unei eutanasii în care nu au avut niciun cuvânt de spus.
Planeta Petrila nu este doar o explorare a istoriei recente a unui oraş, ci şi o adevărată lecţie despre rezistenţa comunităţilor în faţa deciziilor controversate ale guvernanţilor. Cu o imensă savoare locală, documentarul ne invită în mină, unde vedem la lucru unul din ultimele grupuri de mineri străpungând pământul, în condiţii periculoase. Spectatorului care la serviciu tastează de zor într-un birou menţinut la o temperatură optimă de aparatele de aer condiţionat aceste condiţii i se vor părea inumane, dar pentru mineri ele sunt fireşti: generaţii întregi de petrileni au coborât astfel în subteran, înfruntând zi de zi pericolul de surpare, praful gros şi aerul otrăvit de gaze.
Dar mai supărătoare decât acestea sunt pentru ei viitorul incert şi lipsa de consideraţie a autorităţilor, camera lui Dăscălescu dezvăluind durerea unor muncitori transformaţi, printr-o decizie a cuiva dintr-un imaculat birou din Bucureşti, în entităţi inutile, redundante. Şi a unor locuitori ai unor oraş a cărui coloană vertebrală urmează să fie dărâmată cu buldozerele.
Planeta Petrila nu militează pentru menţinerea în viaţă a unei industrii neviabile, ci explorează efectul devastator al unei decizii indiferente asupra celor afectaţi direct de ea. Mai mult, arată formele de rezistenţă ale acestora, de la eforturile birocratice ale minerului Cătălin Cenuşă, liderul sindicatului minerilor din Petrila, la cele de o cu totul altă natură ale fostului miner Ion Barbu, artist activist care foloseşte arta pentru a salva clădirile minei de la demolare. Iată două direcţii foarte diferite, dar aplicabile în multiple situaţii, şi un impresionant exemplu de perseverenţă, dar şi de coagulare a unei comunităţi.
Ştim că publicul din România este escapist, prin urmare mai spunem doar atât: sunt mari şanse ca la Planeta Petrila să râzi mai mult decât la o comedie făcută pe bandă rulantă la Hollywood şi să simţi o lacrimă formându-se la colţul ochiului mai des decât la cine ştie ce poveste de dragoste lacrimogenă. Iar sentimentul de admiraţie şi empowerment de la final, când îţi vei confirma încă o dată că vocea ta contează, nu ţi-l va da niciun film de la Hollywood.
