Având premiera la secțiunea Cannes Première din 2025, Orwell: 2+2=5 este, fără îndoială, un film necesar astăzi, însă pare pe alocuri că îți arată ceea ce știai deja și, totuși, nu îți spune destul. Regizorul Raoul Peck, originar din Haiti (o țară zguduită de regimuri totalitare), este un cunoscut cineast angajat politic, nominalizat la Oscar și câștigător BAFTA pentru I Am Not Your Negro, bazat pe manuscrisul neterminat al lui James Baldwin, „Remember This House". Nu este de mirare, deci, că în cel mai recent documentar al său Peck critică vehement dictaturile și liderii cu apucături totalitare. Filmul trasează o paralelă captivantă între scrierile lui Orwell, în special ”1984”, și regimurile de azi și este per ansamblu relevant, deși nu fără limitări care îi reduc din potențial.
Cel mai interesant și, paradoxal, insuficient explorat strat al acestui documentar-eseu este portretul lui Orwell ca om. Peck prezintă jurnale, scrisori și arhive foto, dar și ilustrații cu ”Ferma animalelor” și secvențe relevante din diferite ecranizări ale lui ”1984” (în special cu Peter Cushing și John Hurt în rolul lui Winston Smith), iar vocea lui Damian Lewis dă o greutate aparte pasajelor citite din scrierile personale ale autorului. Secvențele de pe insula Jura, unde Orwell s-a retras cu fiul său Richard și unde a scris ”1984”, ”sub influența tuberculozei", știind că nu mai are mult de trăit, sunt printre cele mai puternice din film. La fel și evocarea anilor petrecuți în Birmania ca polițist colonial, experiență care i-a format dezgustul față de imperialism și față de minciuna instituționalizată necesară pentru a-l justifica. Filmul atinge și câte ceva despre Spania și Războiul Civil din anii '30, despre cum a luptat și a fost aproape ucis și despre dezamăgirea sa față de stalinism. Tocmai aceste contradicții trăite pe pielea lui fac din Orwell un om complex și e păcat că Peck nu le aprofundează. Mai mult, filmul evită și un detaliu incomod: în 1949, Orwell a predat autorităților britanice o listă cu 38 de figuri publice pe care le considera „comuniști în secret”. Faptul că Peck alege să ignore asta spune ceva despre intenția filmului - aceea de a construi portretul unui Orwell-simbol, nu al unui om cu contradicțiile lui.
Metafora „2+2=5" reprezintă firul roșu al filmului. Departe de a sugera că dictatorii ar fi slabi la matematică, celebrul pasaj din ”1984” arată cum regimurile totalitare pătrund în fiecare moment personal al indivizilor și îi forțează să gândească conform voinței lui „Big Brother": dacă statul spune că doi cu doi fac cinci, atunci așa este. Pe asta se bazează și teza pe care o construiește Peck, argumentată printr-o alternanță continuă între scrierile lui Orwell și imagini cu lideri contemporani care se încadrează în tipologia totalitară descrisă de autor. Structura funcționează cel mai bine în secvențele despre limbaj, când sloganurile din ”1984” („War is Peace”, „Freedom is Slavery”, „Ignorance is Strength”) sunt puse față în față cu declarațiile reale ale lui Trump, Orbán, Putin sau Netanyahu. Cu toate acestea, poziția tezistă a documentarului își pierde din greutate atunci când ocolește tocmai exemplele teocratice care i-ar fi complicat argumentul: Isis și Hamas sunt complet absente, iar Iranul apare superficial. Această selectivitate subminează, pe alocuri, argumentul regizorului.
În ceea ce privește forma, documentarul se înscrie în tradiția eseului vizual, un subgen pe care Peck îl stăpânește fără doar și poate. Montajul alternează între arhivă foto de epocă și materiale 4K din prezent, un procedeu eficient. Problema intervine atunci când, în aproape două ore de film, regizorul ne prezintă în mod brutal și dur cât de criminale sunt regimurile dictatoriale, fără a detensiona din când în când atmosfera printr-un moment de umor. Cadrele în care diverse persoane reprezentând grupurile opresate privesc direct în cameră sunt repetitive și nu adaugă mai mult decât spune deja comentariul. Imaginile grafice de la final, cu victime ale regimurilor totalitare, sunt perturbatoare în mod deliberat și funcționează ca element-șoc, dar lasă un gust mai degrabă amar decât unul care să invite la reflecție.
Orwell: 2+2=5 este un documentar necesar și, în linii mari, bine construit: un eseu vizual care îți reamintește că avertismentele din ”1984” nu au fost doar ficțiune speculativă, ci au prezis multe din ororile care aveau să urmeze. Problema e că îți reamintește exact asta, ceea ce deja știm cu toții. Într-o lume tot mai polarizată, filmul pare că li se adresează exclusiv celor deja convinși de teza sa, iar această lipsă de nuanță va aliena o bună parte din public. Lumea prezentată în alb și negru reduce din complexitatea gândirii lui Orwell: forța scrierilor sale provenea tocmai din indignarea și din refuzul de a accepta minciunile atent construite ale celor mai multe dintre state, inclusiv cele considerate democratice. Peck construiește un film despre denunțarea propagandei care, prin propria sa lipsă de nuanță, riscă să repete gestul pe care îl condamnă: să le arate oamenilor cât fac 2+2 și cine sunt vinovații pentru toate nedreptățile pe care le trăim. Lumea noastră, însă, e mult mai complicată decât atât. Și Orwell știa asta mai bine decât oricine.
