Omega Rose: primul SF postapocaliptic românesc

"Aproape ultima poveste de aventuri, război şi dragoste din lume", Omega Rose este  primul SF postapocaliptic românesc şi se va lansa în cinematografele noastre în 2011, cu puţin noroc.  Deşi producţia este 100% independentă,  s-a filmat deja în proporţie de 90% , adică toată partea cu actori, în regia lui George Dorobanţu.  Regizorul este la al doilea lungmetraj filmat în condiţii indie, după Elevator. Iar Omega Rose este unul dintr-un triptic de lungmetraje româneşti puternic impregnate cu elemente de speculative fiction, pe care anul 2011 ni le va aduce.

"Dacă am fi de acord cu apocalipsa din 2012, acţiunea s-ar petrece în 2015, însa în film nu se precizează anul, doar ca au trecut trei ani de la acel eveniment sau acele evenimente care au decimat populaţia, lăsând - însă - natura neatinsă", explică Alexandra Păun, producător executiv şi coscenarist. Ea, alături de ceilalţi producători, trebuie să gâsească, până în primăvara lui 2011, 5000 de euro pentru finalizarea filmărilor. Secvenţele care trebuie să se mai facă reprezintă momentul - cheie al filmului, şi anume un spectacol de coregrafie  ţinut de şase artisti ambulanţi,  care va da protagonistului răspunsul la întrebarea ce-l frământă pe parcursul întregii sale călătorii (şi care motivează acest drum): "ce s-a întâmplat acum trei ani?". Bugetul de până în acest moment s-a ridicat la 8000 de euro, conform declaraţiei regizorului, şi a implicat filmări outdoor şi de interior, prezenţa pe platou a 13 actori, mutarea echipei în locaţii de pe lângă Bucureşti şi Dobrogea, totul în aproape trei luni de filmare, mai exact perioada dintre 21 august 2009 şi 6 noiembrie 2009. 

Omega Rose, un Imaginarium of Dr. Parnassus combinat cu The Road

Personajul principal, jucat de Mircea Silaghi (foto galerie, realizată de Berechet Claudiu Mihai), merge pe o bicicletă către locul unde un teatru ambulant ţine o reprezentaţie ce poate dezlega misterul evenimentelor care au avut loc acum trei ani, în urma cărora populaţia a dispărut aproape complet.  Pe drum întâlneşte câteva persoane, poate raisonneurii poveştii, cu care dialoghează despre acea dispariţie în masă.  Vrea să înţeleagă ce anume s-a întâmplat. "Omega Rose e un fel de Imaginarium of Dr. Parnassus, combinat cu The Road", e de părere Dorobanţu. Protagonistul şi-a căutat familia şi prietenii în cei trei ani ce s-au scurs de la cataclism, iar acum e pe drum către Omega Rose, spectacolul cu tâlc pe care trebuie să-l vadă, sau poate oracol, ori poartă către conştiinţa Universului. Putem să ne gândim la mai multe interpretări, de vreme ce regizorul dă cu parcimonie detaliile despre spectacolul artiştilor ambulanţi. Ideea este că protagonistul ţine cu sfinţenie asupra lui un flyer de prezentare a show-ului , unde este tipărit şi locul în care se desfăşoară reprezentaţia, deci chiar destinaţia lui.

Personajul principal (fotografia de mai jos) are un cuţit de tip Rambo, îşi descrie Dorobanţu protagonistul, pe care îl va folosi ca să supravieţuiască. "Dacă ar fi avut muşchi, ar fi fost un Eli, din The Book of Eli", spune - amuzat - George Dorobanţu. Primul personaj întâlnit de protagonist în călătoria lui spre aflarea adevărului despre cele întâmplare este  jucat de Florin Piersic Jr. (care este şi coproducător). Ion Besoiu este "bătrânul de pe pod", cel care rosteşte replica definitorie a filmului:

  Chiar dac-o fi să crăpăm cu toţii, Noica zicea bine...

            'Nu-i puţin lucru să faci parte din ultima generaţie a omenirii!'. 

Morala producţiei Omega Rose ar fi, după spusele lui Dorobanţu, faptul că prezentul din film e mai bun decât realitatea pe care o trăim acum, "oricât ar părea de ciudat şi de crud". În film vor apărea şi doi actori Divertis, Ioan Gyuri Pascu şi Cosmin Natanticu, personajul celui din urmă fiind guraliv şi exploziv, după cum îl descrie regizorul filmului. Monica Davidescu va avea şi ea propria partitură în această lume postapocaliptică, tratată de Dorobanţu într-un mod diferit faţă de tipicul filmelor americane de gen. Efectele speciale se vor rezuma la completări de decoruri - crearea în fundal a senzaţiei de ruină. Nu vor fi explozii, nici nu vor fi arătate cataclisme, ci va fi vorba de o succesiune de întâlniri, în care personajele vorbesc despre posibilele motive care au dus la apocalipsă, "totul pe imagini pastorale". "Important este să spui unele lucruri, fără a arăta tot", e de părere Dorobanţu... Dacă ar fi să spună un singur cuvânt despre film, regizorul îl defineşte cu "misterios", şi chiar dacă e postapocaliptic, regizorul e de părere că va putea fi vizionat fără restricţii de vârstă.

---------------------

Micul spartan, în regia lui Dragoş Iuga, se va lansa (tot cu puţin noroc) în 2011, fiind  un fals mockumentary fantastic. Proiectul câştiga finanţare de la CNC în octombrie 2008. În ianuarie 2011, Dragoş Iuga va mai trage ultimele cadre. O balenă, o uşă magică, păpuşi sculptate din trunchiul unui copac sunt doar câteva dintre elementele fantastice ale filmului, al cărui protagonist este o persoană cu nanism hipofizar, adică cu aspect de copil - deşi adult: Gabriel Diţă, inginer în viaţa reală.  În afara de Nekro şi Dracula The Impaler - Vlad Nemuritorul, dupa anii '90 nu s-au făcut lungmetraje fantastice în Romania, aşa că -  Micul spartan, asemenea filmului Omega Rose, vine ca o breşă de aer proaspăt în peisajul filmului românesc.

............................................................................................                                                                                                                                                                      

..............................................................................................

Rămânând în sfera tematică a filmului Lupu (despre care puteţi citi în boxul din dreapta), Europolis - acum în cinematografele din Bacău, Oradea şi Constanţa - tratează în cheie fantastică tema morţii, apelând la mitologia românească, deşi producătorul principal este francez.

Datinile româneşti sunt aduse în scenă cu grija documentaristului, peste ele regizorul Cornel Gheorghiţă împletind o poveste sensibilă, în centrul căreia este o călătorie (poate metaforă la Drumul către lumea de dincolo), dar în care ne izbim şi de credinţe hinduse - ca reîncarnarea, ori de coşciuge ghaneze... Adriana Trandafir susţine în cheie tragică rolul unei femei din Sulina care află că fratele, pe care îl ştia demult îngropat, tocmai a murit şi are o moştenire de lăsat.

PRECIZARE

Pentru acurateţea informaţiei, precizăm că s-au făcut câteva SF-uri româneşti, de-a lungul timpului, dar nesemnificative şi discutabile. Ion Popescu-Gopo a creat nu tocmai SF-uri, ci a inserat elemente SF în alte genuri: comedie, basm, alegorie etc. Cazurile care trebuie amintite sunt Comedie fantastică, Povestea dragostei, Rămăşagul, Paşi spre Lună, S-a furat o bombă, Faust XX. Pe de altă parte, Mircea Veroiu făcea, în 1975, Hyperion. Se mai pot menţiona ecranizările după Eliade - Şarpele (1997) şi Domnişoara Christina (1992).