Olga Tudorache, binecuvântată cu har divin

Doamna Olga ...şi atât. Am avut şi avem actori buni, şi actori mari. În studenţie, îmi formasem un top-ten; nu fusese uşor - dar, odată ce mă hotărâsem, un lucru mi-era clar: între cei zece, nu mai puteam stabili ierarhii. Toţi erau neîntrecuţi - nu exista un primum inter pares. Am avut şi avem actriţe bune şi actriţe mari. Şi pentru ele alcătuisem un top-ten - sarcină aproape la fel de grea. Numai că, de data asta, nici o clipă nu mă îndoisem cine stătea în frunte. Au trecut de-atunci treizeci şi ceva de ani. Topurile s-au schimbat. Pe mulţi dintre ei ni i-a răpit murirea trupului - căci nemurirea, cum ştim, le aparţine la un nivel mult mai înalt. Şi s-au afirmat alţii, mai tineri şi la fel de buni. Timpul îi va consacra şi pe unii dintre ei ca Mari. În privinţa actriţelor, însă... Nici până acum n-a întrecut-o nimeni. Pe Ea. Doamna Olga.

Miracolul s-a produs la data de 11 octombrie, 1929, în comuna Oituz, Bacău. După ce a absolvit I.A.T.C. "Ion Luca Caragiale", la vârsta de douăzeci şi doi de ani, Olga Tudorache s-a angajat la Teatrul Tineretului din Bucureşti, unde a jucat vreme de cincisprezece ani până la fuziunea acestuia cu Teatrul C.I. Nottara, în 1966, când a luat fiinţă Teatrul Mic, pe care nu l-a mai părăsit până în 1978. Pe acea scenă din fostul "Sărindar" (atunci, ca şi acum, str. Constantin Mille), a atins cele mai de neînchipuit culmi ale artei dramatice. Iniţial, la Teatrul Tineretului, jucase peste cincisprezece roluri, dintre care s-au distins Maşa, din "Cadavrul viu" de Tolstoi, Ioana Boiu din "Suflete tari", de Camil Petrescu, rolul titular din "Antigona" lui Sofocle, sau doamna Smith, din "Cântăreaţa cheală" de Eugen Ionescu. În paralel, a mai colaborat cu Naţionalul din Craiova (femeia comisar, din "Tragedia optimistă" de Vîşnevski - rol dur, de mare forţă, conturând deja, încă din tinereţe, principalul ei emploi de mai târziu), şi la Nottara, din nou rol titular, în "Antoniu şi Cleopatra" de Shakespeare). În acea perioadă, Olga Tudorache era căsătorită cu chipeşul ei coleg Cristea Avram (1931- 1989), de care s-a despărţit odată cu plecarea acestuia în străinătate - împreună cu Marina Vlady, alături de care jucase în "Steaua fără nume" (1966, Henri Colpi). Relaţiile lor au rămas însă amicale - şi, peste ani, l-am văzut în asistenţa unuia dintre examenele de an ale clasei ei, la I.A.T.C.

În paralel, se conturau şi începuturile carierei sale cinematografice - care însă, deşi bogată (peste treizeci de roluri), n-a egalat niciodată valoarea şi prestigiul creaţiilor ei scenice - dar numai fiindcă a ocolit-o în permanenţă şansa vreunui rol principal, sau oricum demn de reţinut. După câteva personaje secundare în filme importate ale epocii - "La moara cu noroc" (1955, Victor Iliu), "Directorul nostru" (1955, Jean Georgescu), "Secretul cifrului" (1960) şi "Tudor" (1963, ambele de Lucian Bratu) - s-a remarcat cu Haricleea Hangerli, în "Răpirea fecioarelor" şi "Răzbunarea haiducilor" (1968, Dinu Cocea), apoi cu celebra Doamnă Teodora, mama eroului, în "Mihai Viteazul" (1971, Sergiu Nicolaescu) - rol care-i valorifica întrucâtva, în doar două secvenţe scurte, dar de mare impact, resursele de sensibilitate şi forţă. Şi în continuare, marile şanse s-au încăpăţânat s-o ocolească - ar mai fi de menţionat, eventual, Hortensia din "Mastodontul" (1975, Virgil Calotescu), Prinţesa Hangerliu din "Ioanide" (1980, Dan Piţa), sau doamna Vorvoreanu din "O vară de neuitat" (1994, Lucian Pintilie). S-ar putea ca unul dintre motive să fi fost, efectiv, timiditatea profesiomală a multor regisori în faţa unei asemenea forţe actoriceşti - dar şi faptul că, printr-un automatism pernicios, scenariştii scriau mai rar roluri feminine de mare forţă (şi, în plus, Doamna Olga era cu totul specială).

Pe de altă parte, nici ea nu accepta chiar orice, alegându-şi partiturile cu maxim discernământ. Unul dintre criteriile sale (personal şi subiectiv, dar demn de reţinut) se referea la o veritabilă idiosincrazie faţă de prezenţa morţii în raport cu subiectele şi cu personajele interpretate. De exemplu, în 1984, la absolvirea facultăţii, am avut-o şefă a comisiei de licenţă. Filmul meu de diplomă, "Primăvară într-un decor aseptic", schiţa povestea a doi tineri îndrăgostiţi care s-au cunoscut într-un spital de oncologie şi-şi caută, unul cu ajutorul altuia, puterea morală de a înfrunta cancerul. A marcat-o enorm, după care susţinerea orală a examenului a devenit o discuţie în tonuri grave despre motivele care mă determinaseră să aleg un asemenea subiect, şi sensurile vieţii şi ale morţii. Printr-o amară ironie, cel mai extins rol al ei din cinema a aparţinut unui film oribil - Baba din "Tusea şi junghiul" (1989-92), dar accidentul se justifică: la data stabilirii distribuţiei şi a începerii filmărilor, Mircea Daneliuc încă mai era cotat ca un regizor de înaltă ţinută profesională şi artistică, în virtutea filmelor sale dinainte de Revoluţie. Nimeni nu avea cum să prevadă că încercarea sa de a ecraniza basmul "Fata babei şi fata moşneagului", de Ion Creangă, urma să fie primul său eşec calificat - începutul sfârşitului... În schimb, ne putem găsi o consolare în faptul că cel mai recent film al marii actriţe este coproducţia «Cendres et sang» (2009), de Fanny Ardant. Din fericire, nimic din toate aceste sinuozităţi ale drumului ei pe ecrane nu-i poate umbri creaţia teatrală, consolidată, cum spuneam, pe scena Teatrului Mic.

În 1970, am avut ocazia să le cunosc pentru prima oară, simultan, pe Vitoria Lipan şi Olga Tudorache - două personalităţi fuzionate, într-o preluare TV a spectacolului "Baltagul" după Sadoveanu. Cinci ani mai târziu, am văzut-o pentru prima oară şi în realitate, ca Anita, din "Cu cărţile pe faţă" de Antonio Buero Vallejo - rol care m-a marcat profund, aparţinând unei femei dureros lovite, care se refugiase în tăcere, astfel că întreaga interpretare se compunea numai din expresii faciale şi câteva gesturi foarte economice. După spectacol a urmat o întâlnire cu elevii (fuseserăm duşi cu şcoala), prilej de a-mi da detalii despre cum îşi construise rolul, cu ajutorul colegilor (Tatiana Iekel, Constantin Codrescu, Boris Ciornei şi Mihai Dinvale): la repetiţii, imaginaseră împreună posibilele replici ale Anitei, astfel desăvârşind fiecare moment dramatic în parte, precum şi ansamblul spectacolului. După o Maria Vasilievna sobră, cu accente discrete de umor, în "Unchiul Vanea", de Cehov (ultimul spectacol al lui Laurenţiu Azimioară, înainte de a "alege libertatea"), am avut în fine marea revelaţie prin care am descoperit-o pe cea mai adevărată Olga Tudorache, în inegalabilul "Efectul razelor gamma asupra anemonelor", de Paul Zindel (1978, regia Cătălina Buzoianu). Nu exagerez cu nimic afirmând că o halea pe pâine cu unt pe Joanne Woodward, care jucase acelaşi rol (foarte bine, dealtfel) în ecranizarea lui Paul Newman. Acea Beatrice a Olgăi Tudorache emana o forţă de nestăvilit, orchestrând cu o disponibilitate incredibilă resemnarea şi revolta, puterea şi neajutorarea, sarcasmele violente şi nuanţele de duioşie reprimată - inclusiv într-un moment dansant antologic, grotesc şi sublim, pe muzica uverturii din filmul lui Bob Fosse "Cabaret". Îi dădeau replica propriile ei studente, Rodica Negrea, Adriana Şchiopu şi Angela Ioan - iar Adriana mi-a povestit mai târziu că, pe scenă, "Olga era ca o pasăre cu puii ei..." - căci, pe lângă parteneriatul de spectacol, rămânea mereu aceeaşi profesoară exigentă şi maternă, dăruită până la sacrificiu. În aceeaşi stagiune, m-a fascinat cu celebra "Nebuna din Chaillot" de Giraudoux, în regia lui Sliviu Purcărete - un cvartet nemuritor, alături de Leopoldina Bălănuţă, Tatiana Iekel şi Rodica Tapalagă. Totodată, însă, acest spectacol mi-a dezvăluit şi o faţă mai ascunsă a marii artiste, care tocmai trecea printr-o perioadă complicată sub aspect nervos. Avea seri când geniul ei confisca scena şi dobora sala - şi seri în care, orice-ar fi făcut, îi era imposibil să se concentreze, fiind nevoită să stea lângă arlechin, dependentă tot timpul de sufleur. Din fericire, criza a fost învinsă - mai ales graţie seriozităţii cu care începuse să practice yoga. Adrian Păduraru, student la clasa paralelă a Sandei Manu, mi-a povestit amuzat că dacă, vizitând-o în apartamentul ei de lângă Blocul Turn, făceai greşeala să calci pe respectivul covoraş, te alegeai cu o admonestare de toată frumuseţea - rostită cu inimitabila ei voce uscat-sonoră (mare păcat că nu poate fi nici măcar sugerată prin cuvântul scris): "Acolo eu fac yoga!!!". Tot cam pe-atunci, într-o vară, pe plaja de nudism de la Schitu, zeci şi zeci de sezonşti la poponeţu' gol, toţi cu tranzistoarele puse să urle şlagăre, reclame şi "Radio Vacanţa", se zgâiau la o alcătuire stranie de braţe şi picioare, de pe un pleduleţ - până când, din mijlocul chestiei, ţâşneşte un proiectil vocal ca un croncănit: "Dacă tot vă uitaţi la mine, măcar daţi naibii aparatele alea mai încet!" O clipă de tăcere - după care zbârr, zbârr, zbârr, toate radiourile au amuţit.

Tot în registru comic, m-a amuzat copios cu Marie Saint Laurent, bunica ironică din "Cavoul de familie", de Pierre Chesnot - iar în cel dramatic mi-a relevat o nouă cheie interpretativă, foarte interiorizată, ca Fanny Ellis, în "Premiera", de John Cromwell. În fine, a fost extrem de semnificativ s-o observ în "Să nu-ţi faci prăvălie cu scară", de Eugen Barbu (1985, Teatrul Giuleşti - azi, Odeon), unde propunea o Elena Domnişor la fel de convingătoare, dar compusă cu totul diferit decât aceea pe care o văzusem cu şapte ani în urmă la Naţional, în interpretarea legendarei Eugenia Popovici. Ar fi inutil să înşirăm aici toate cele peste treizeci de premii decernate marii actriţe care de şase decenii înnobilează cu personalitatea ei arta dramatică românească.

De o generozitate dusă la extrem, dar niciodată nesăbuită, Olga Tudorache preţuieşte cel mai mult premiul suprem pe care i l-au dăruit anii ei de muncă pedagogică: şase promoţii de actori - la care se adaugă nenumăratele suflete de spectatori îmbogăţiţi şi ajunşi la o altă înţelegere a artei şi a vieţii, graţie harului ei divin.