Filmul românesc Octav, în regia lui Serge Ioan Celebidachi, a adus în cinematografe, după primul weekend de la lansare, 27.221 de spectatori și încasări totale de 338.707 lei, devenind astfel primul film românesc din 2017 cu un debut atât de bun.
Povestea este a lui Octav (interpretat de Marcel Iureș), care își retrăiește momentele cheie din trecutul său (de la jocurile copilăriei sau prima dragoste, până la amintirile dureroase legate de familia sa), prin prisma conștiinței unui om în vârstă de 84 de ani odată cu reîntoarcerea la casa părintească.
E îmbucurător să vezi că actorii români mari, precum Marcel Iureş şi Victor Rebengiuc, aduc spectatori în cinematografe. Dincolo de numele de pe afiş, filmul a beneficiat de un număr impresionant de parteneri şi finanţatori, deci de un buget de promovare important, aşadar de o mediatizare agresivă. Termenii înşişi de promovare au fost elogioşi, comunicatele de presă oferind judecăţi şi opinii care nu au ce căuta într-un material informativ, de genul „Octav, cel mai așteptat film românesc” sau „Octav, un film cu imagini calde si poetice despre România”, şi ideea de mândrie naţională.
Filmul suferă din cauza previzibilității: personajul titular, aflat aproape de sfârșitul vieții, se întoarce (pentru ultima oară) în casa părintească obținută cu greu în instanță (după o absență foarte lungă, evident), unde își descoperă - cum era de așteptat, fantomele trecutului.
Caracterizat prin inacţiune, filmul greșește exploatând la maxim un subiect care nu poate să îi acorde dramatism: personajul principal face o incursiune în trecut - din care va ieși la fel de frumos, de neutru și de demn. Nimic nu poate îmbogăți acest parcurs previzibil, deși premisele există.
Cine e Octav? Dincolo de vârstnicul afabil, există ceva ascuns? Casa oare îngroapă ceva, neștiut de nimeni, vreo dramă sau vreun secret? Este oare o poartă spre altă lume? Faptul că răspunsul este un constant „nu” este ceea ce aduce dezamăgire. Destinul acestui om rămâne doar o poveste individuală, nu se transfigurează astfel încât să aibă relevanţă la nivel general-uman.
Pe de altă parte, pentru un film atât de axat pe trecut și pe o experiență subiectivă, Octav face prea multe stângăcii de scenariu și de scenografie. Nu este plauzibil ca Octav (deși proaspăt repus în drepturi) să revină în țară abia douăzeci de ani după căderea comunismului-numeroșii foști emigranți au revenit imediat în anii 90, cel puțin pentru a revedea pe cei dragi sau mormintele lor.
Casa părintească arată exact ca un muzeu - deși a fost locuită și folosită între timp - ba mai mult, prin artefacte arată ca o casă din secolul XIX, nicidecum ca una a clasei înstărite din anii 1940, sau tatăl personajului circulă cu trăsura într-o perioadă în care oamenii de condiția sa conduceau deja autoturisme și ascultau știrile la radio. Să mai adăugăm și gafa anacronismului - pe mormântul mamei este gravat anul 1932, ori aceasta discuta încă la masă cu familia în timpul Gărzii de Fier (aproape de anul 1940). Se pare că scenograful a ignorat numeroase detalii care nu scapă, în schimb, spectatorului.
Modul în care alternează flash back-urile cu scene din prezent induc uşor în eroare spectatorul iar unele elemente de atmosferă sunt proprii creării premiselor pentru un horror. Sunt câteva scene care emoţionează, dovedind sensibilitate, ca de exemplu faptul că personajul lui Iureş îşi ia rămas de la mama pierdută încă din copilărie abia la vârsta de 84 de ani.
Octav s-a vrut probabil „un film de stare”, orice ar însemna acestă sintagmă, iar unii spectatori, hipnotizaţi de mesajele edulcorate ale campaniei de promovare, chiar au avut impresia că filmul este emoţionant şi sensibil. Ceilalţi vor ieşi de la film dezamăgiţi.
