O săptămână explozivă la cinema

Făcut de un fost regizor de reclame şi de videoclipuri, McG, Terminator Salvation deschide săptămâna 5-12 iunie la cinema.  
Plasat într-un apocaliptic an 2018, în care  oamenii sunt vânaţi de roboţi, Terminator Salvation ni-l prezintă pe Christian Bale ca John Connor, personaj pe care îl ştim de pe vremea când era doar un fetus în pântecele mamei sale, vânate de primul Terminator venit din viitor. Christian Bale este liderul Rezistenţei, cel care trebuie să înfrunte Skynet şi să împiedice distrugerea definitivă a rasei umane. Povestea câştigă puncte prin includerea lui Marcus Wright, un hibrid om-robot, jucat de Sam Worthington. Cândva, Marcus a fost un criminal - iar la începutul filmului vedem că este condamnat la moarte şi trupul folosit pentru cercetare în cadrul Skynet.
Filmul insistă foarte mult pe efectele pirotehnice, iar Bale e mult prea solemn ca să empatizăm cu el, dar - per ansamblu - Terminator Salvation e un film pe care nu poţi să-l ratezi.

Două filme europene vin să completeze în mod onorabil săptămâna cinematografică: Home/Acasă, în regia Ursulei Meier şi Il y a longtemps que je t'aime, de Philippe Claudel.
Descris de regizoarea Ursula Meier ca un road movie în sens invers, Home este o comedie sigură pe sine şi tulburătoare. Marte (Isabelle Huppert) şi Michel (Olivier Gourmet) duc o viaţă izolată şi fericită, alături de copiii lor, la marginea unei şosele abandonate. În curtea lor extinsă fac băi de soare, joacă hochei şi se ţin departe de restul lumii. E doar o chestiune de timp până când acest Paradis încropit departe de lume se contaminează. Când autostrada se redeschide, vacarmul maşinilor trecând pe lângă casa lor aduce cu el insomnii Marthei, stări obsesive legate de toxinele inhalate lui Marion şi apatie profundă lui Julien, băiatul Marthei, care până atunci era un spirit aventuros.
O fabulă suprarealistă, filmul lui Meier e centrat pe contraste tematice şi senzoriale - natura şi civilizaţia, peisaje care evocă liniştea şi vehicule zgomotoase, deschidere, dar şi claustrofobie.

Apoi, figura lui Kristin Scott Thomas deschizând filmul lui Philippe Claudel - Il y a longtemps que je t'aime - este un portret care te frapează. Scott Thomas priveşte ca cineva a cărui călătorie a ajuns la sfârşit. În aceste câteva momente de linişte, înţelegem de pe chipul actriţei britanice mai mult decât dacă am asculta vreun monolog.
Juliette a fost eliberată din închisoare. E întâmpinată cald de sora mai mică, dar se pare că Juliette se simte mai bine cu tratamentul distant, rece al soţului lui Lea (Elsa Zylberstein), Luc (Serge Hazanavicius). Rămâne un mister - mare parte din film - motivul pentru care Juliette a fost încarcerată. Lea evită subiectul, preocupată să dovedească mai mult că nu şi-a uitat sora în acest răstimp, și să echilibreze faptul că părinţii au repudiat-o pe Juliette.
Kristin Scott Thomas reuşeşte să nu-şi facă obositor personajul, creând mereu suspans prin trecerile de la sentimentul apăsător al propriei ruinări la licăririle speranţei. De văzut!

Până pe 12 iunie când se va lansa în cinematografele de la noi animaţia 3D Up, trebuie să ne mulţumim cu animaţia disco despre o trupă de viermişori cântăreţi, Sunshine Barry şi Trupa Disco.  Vacanţa de vară trebuie să înceapă, aşa că filmele dedicate copiilor şi familiei îşi fac loc în această perioadă. Tema e arhi-cunoscută: nişte personaje absolut banale şi neinteresante devin eroi. În acest caz e vorba despre cele mai defavorizate vietăţi din lanţul trofic, nişte viermişori puşi doar la treburile murdare. Prin urmare, un vis ca acela de a avea propria trupă disco este mai mult decât utopic. Dar Barry reuşeşte să devină dansator şi cântăreţ disco. De aici animaţia daneză îmbină muzica disco şi dansul cu povestea care include şi un subplot amoros. Filmul are o coloană sonoră care te face să baţi ritmul cu piciorul în sala de cinema, iar povestea rămâne una uşurică, pe înţelesul şi placul celor mici.

Săptămâna ne rezervă şi o comedie - My Life in Ruins (Sejur cu surprize). Roger Elbert de la Chicago Sun, unul dintre cei mai importanti critici de film, spunea că Nia Vardalos joacă cea mai mare parte a filmului cu un zâmbet parcă din reclamele la pastă de dinţi. Nu e de mirare, deoarece interpretarea e stângace, un fel de gest de pozare pentru un portret. Rareori un film centrat pe un personaj a reuşit să fie într-atât de superficial şi neconvingător, şi să fie jucat cu atâta banalitate. "Nu urăsc personajul pe cât mi-e milă de ea" scria Elbert. De văzut pe propriul risc.

Cum 5 iunie este Ziua Internationala a Mediului, era firesc să avem şi un documentar eco în această săptămână - Home, în regia lui Yann Arthus-Bertrand.
Fotograful internaţional recunoscut Yann Arthus Bertrand, pasionat de imaginile luate Terrei de sus, ne ia într-o călătorie "la înălţime" ca să vedem peisaje, cursuri de apă, drumuri, săpate de natură sau de mâna omului, totul pentru a descoperi frumuseţea planetei noastre şi a ne sensibiliza. Documentarul eco este regizat de însuşi Yann Arthus-Bertrand, produs de Luc Besson şi narat de Glenn Close.