Cu premiera în competiția Berlinalei, al doilea lungmetraj al actriței și regizoarei Mary Bronstein s-a bucurat de un succes răsunător în circuitul festivalier. Rose Byrne a primit Ursul de Argint și Globul de Aur pentru Cea mai bună actriță datorită interpretării sale excepționale. Comedia neagră cu accente thriller urmărește drama unei mame atunci când presiunea vieții personale și profesionale devine prea greu de suportat.
În timp ce se confruntă cu impactul emoțional al unei fiice bolnave hrănite printr-un tub, tavanul dormitorului Lindei se dărâmă complet și lasă locul unei găuri enorme, asemănătoare cu cea din burta fetei. Din acest motiv cele două sunt nevoite să se mute într-un hotel. Soțul (Christian Slater) femeii e căpitan de vas, iar terapeutul ei (Conan O'Brien) pare să o disprețuiască în mod activ, amândoi fiind axați pe propriile lor probleme, benigne prin comparație cu ale ei. Totuși, ea este cea criticată pentru că nu face mai mult, mai bine, mai atent – în condițiile în care e nevoită să se descurce de una singură. În lipsa unui sistem de suport, protagonista preferă să își înece amarul în substanțe precum alcoolul, țigările sau drogurile, doar pentru a simți că are puțin timp pentru ea însăși.
Acestor impedimente li se adaugă altele, unele minore, altele majore: o pacientă (Danielle Macdonald), și ea mamă, dispare fără urmă și își lasă bebelușul în grija Lindei, recepționera hotelului (Ivy Wolk) se comportă dezagreabil și lipsit de empatie, Dr. Springs (interpretată chiar de cineastă) pune presiune cu obiective imposibil de atins și întâlniri patetice cu părinții, vecinul de la hotel (A$AP Rocky) își rupe piciorul din cauza ei, hamsterul cumpărat printr-o concesie devine agresiv, gardianul de la parcare o hărțuiește, un tânăr pacient se îndrăgostește de ea, în timp ce o altă pacientă debitează platitudini încontinuu. Toate acestea formează ceea ce în termeni marinărești se numește o „furtună perfectă” – nu e de mirare că ar prefera să se arunce în valuri pentru a scăpa de toate problemele. Legea lui Murphy lucrează din greu, iar tot ce se poate întâmpla rău în viața ei se întâmplă.
Gros-planurile dese ilustrează simbolic sentimentul crescând de claustrofobie resimțit de protagonistă, iar faptul că nu vedem niciodată fața copilei (până în ultima scenă) o depersonalizează, transformând-o într-un simplu factor de stres prin vocea pițigăiată și adesea disperată. Muzica instrumentală și culorile preponderent întunecate amplifică aceste emoții și conturează astfel o atmosferă terorizantă. Imaginile suprarealiste – care înfățișează lumea din tavanul căzut ca un mini-cosmos, cu particule strălucitoare similare cu stelele și găuri negre – trag un semnal de alarmă în privința tot mai șubredei sănătăți mintale a femeii.
Situația Lindei e înfricoșătoare tocmai prin simplitatea din complexitatea ei: oricine ar putea păți așa ceva, e nevoie doar să cadă o piesă de domino pentru ca tot lanțul să se dărâme. Și totuși, Te-aș lovi, dar n-am picioare se joacă cu spectatorii. Dacă la început aceștia o consideră pe mamă enervantă și instabilă (cel puțin acesta a fost cazul meu), pe parcursul filmului încep să o înțeleagă și să îi țină partea. Celelalte personaje sunt incapabile să facă asta pentru că nu privesc din perspectiva ei, nu concep cum atât de multe lucruri care merg prost deodată pot pune la pâmânt chiar și o persoană cu studii în psihologie (căci aceasta e ironia). Suntem atât de obișnuiți să ne concentrăm pe propriile greutăți și să cerem perfecțiunea de la ceilalți încât devenim orbi când aceștia au realmente nevoie de ajutor. Iar asta este, în cele din urmă, picătura care umple paharul.
