Actriță la bază, Vinciane Millereau și-a făcut debutul în filmul de lungmetraj cu Capcana timpului, o poveste haioasă și emoționantă despre un cuplu blocat în timp într-o perioadă complet străină lor. Acest eveniment nefericit îi face să își chestioneze propriile valori și credințe, pentru a deveni în cele din urmă cea mai bună versiune a lor. Mitul peșterii lui Platon vorbește despre cum oamenii pot trăi o anumită realitate doar pentru că pe aceea o văd. Umbrele de pe perete sunt tot ce există în acel moment. Dar odată ce orizonturile se deschid, nimic nu mai este ca înainte.
Hélène, Michel și cei doi copii ai lor trăiesc liniștiți într-un mic oraș din Franța în anul 1958. Întregul lor stil de viață este ghidat de normele sociale ale perioadei respective: bărbatul aduce banii în casă, pe când femeia, casnică, se ocupă de familie și gospodărie. Dacă se întâmplă ca o fată tânără să rămână gravidă, ea trebuie să se căsătorească neapărat, pentru că altfel devine o rușine pentru părinții ei. Nu contează că nu iubește tatăl copilului. Dacă se întâmplă ca Hélène să câștige o mașină de spălat rufe care să eficientizeze procesul, ea trebuie vândută, pentru că femeia oricum nu are altceva de făcut în timpul ei liber decât să spele de mână.
Dar această mașină nu e ca toate celelalte, iar o dispută soldată cu electrocutarea celor doi soți îi va catapulta 67 de ani mai târziu, într-o lume a avansului tehnologic și a principiilor bazate pe egalitate indiferent de rasă, gen sau orientare sexuală. O lume a progresului pe care noi, cei din prezent, o luăm de-a gata fără să înțelegem câte eforturi s-au depus pentru a se ajunge aici și cât de grele erau lucrurile în special pentru femei, cu doar câteva zeci de ani în urmă. Capcana timpului se joacă acid cu stereotipurile de gen, naționalismul francez și ideile absurde ale trecutului, punându-le în contrast cu informațiile pe care le avem acum. O premisă inedită pentru un film, executată cu măiestrie și mult umor.
Comedia franțuzească are un scenariu ingenios, interpretări actoricești remarcabile și replici savuroase, dar reprezintă un debut calitativ și la nivel tehnic. Filmul se deschide cu o scenă animată cu un poștaș ce se plimbă prin oraș pe bicicleta lui, doar pentru ca imaginea să se transforme în live-action după terminarea creditelor de început, acompaniate de o melodie de dragoste din anii ’50: Sh Boom (Life Could be a Dream de la The Crew Cuts. Costumele și decorurile din ere diferite transportă spectatorii în aceste vieți de vis, iar culorile vibrante utilizate fac experiența cel puțin la fel de plăcută vizual.
Deși călătoritul în timp nu este cel mai original concept, personajele menționează producțiile relevante ale genului precum Interstellar, Cronicile din Narnia sau Înapoi în viitor, iar filmul este ancorat în realitatea actuală, oferind referințe culturale precum canapeaua în forme de buze a lui Dali și ideea revoluționară a mobilei montate acasă marca IKEA. De asemenea, tonul relaxat al comediei face tema egalității de gen să fie digerată mai ușor de publicul larg, fiindcă nu urmărește o agendă feministă prea moralizatoare.
Această peripeție prin viitor contestă status quo-ul din trecut și are puterea chiar să îl schimbe. Pentru că, în definitiv, niciuna dintre regulile lipsite de sens din societate nu ar trebui să dicteze viața unei persoane. Hélène și Michel ajung să înțeleagă acest lucru și astfel reușesc să își repare prezentul din trecut prin intermediul versiunilor lor din viitor. Noroc cu universurile paralele, altfel cum am putea să realizăm fiecare cât de greșite sunt credințele noastre?
