Unul dintre cele mai frumoase filme văzute în ultima perioadă, Napoli – New York s-a născut din mintea genială a maeștrilor Federico Fellini și Tullio Pinelli cu aproape 80 de ani în urmă. Filmul regizat de câștigătorul Oscar Gabriele Salvatores reprezintă un coming-of-age plasat imediat după cel de-al Doilea Război Mondial și a avut parte de câteva nominalizări importante în țara lui, unde a primit premiul David di Donatello pentru efectele speciale incredibile care transpun audiența înapoi în secolul XIX. Din distribuție fac parte unul dintre cei mai cunoscuți actori italieni contemporani, dar și doi copii extrem de talentați în rolurile principale.
În 1949, o bombă rămasă din război explodează în Napoli și distruge casa Celestinei (Dea Lanzaro), omorându-i mătușa și lăsând-o orfană. La doar 10 ani, ea apelează la prietenul ei Carmine (Antonio Guerra) pentru susținere. Împreună, ei încearcă să supraviețuiească în sărăcia inimaginabilă din Napoliul anilor ’40. Asta până când, în încercarea de recuperare a unei datorii, cei doi se îmbarcă pe vasul căpitanului Garofalo (Pierfrancesco Favino) cu destinația New York, unde se află sora mai mare a fetei, Agnese (Anna Lucia Pierro). Doar că, odată ajunși în metropola strălucitoare cu cetățeni îmbrăcați în culori vibrante, descoperă că promisiunile Visului American nu se aplică pentru italieni.
Deși povestea celor doi copii este fără doar și poate una tragică, Napoli – New York primește titlul pentru cea mai comică producție recentă la care am fost martoră. Protagoniștii își privesc situația prin lentila cinismului și a ironiei, dând în același timp dovadă de o maturitate surprinzătoare. O modalitate foarte inteligentă de a aborda un astfel de scenariu, întrucât evită patetismul și facilitează digerarea temelor profunde de către spectatori. Filmul de epocă atinge, de asemenea, subiecte precum situația emigranților de pretutindeni (fie că sunt „africani”, cum afirmă americanca ignorantă, fie că sunt italieni, asiatici sau ucraineni) și presară câteva note feministe conforme cu realitatea vremii respective, fără să fie însă militant sau ostentativ.
Unul dintre elementele cele mai impresionante este CGI-ul folosit pentru a aduce orașele din titlu la imaginea lor de acum 80 de ani: unul în ruine, acaparat de mizerie și lipsuri, celălalt în plină dezvoltare. Muzica instrumentală potențează scenele emoționante, iar micile momente de compasiune oferă audienței speranța reînonnoită că umanitatea încă dăinuie în vremuri de tumult social și politic. Camera dinamică zboară printre actori și decor, fără să se sfiască din a arăta toate fațetele imaginii prin artificii rar întâlnite în cinematografie.
Napoli – New York prezintă o poveste universală de prietenie, plasată într-un context istoric departe temporal de noi, dar mai relevant ca niciodată. Cu tot mai multe conflicte armate care izbucnesc pe tot globul și cu iluzia Visului American prăbușindu-se încet la nivel mondial, un film atât de întunecat din punct de vedere obiectiv și totuși optimist nu putea ateriza mai bine. Ironic, dar premiera mondială a avut loc în 2024, înaintea deportărilor masive ale emigranților din Statele Unite, ceea ce arată caracterul general valabil al scenariului.
