Nu mă lăsa să mor este categoric o ciudăţenie în peisajul cinematografic de la noi: o combinaţie de bizarerie şi dezinvoltură care sfidează cărările bătătorite. Nu funcţionează totul bine sau, mai bine spus, nu funcţionează mai nimic când scenariul calcă prea apăsat pedala absurdului, dar premisa este entuziasmantă şi se transformă într-o catapultă spre un loc situat deasupra tuturor de unde putem contempla cum reacţionăm în faţa marelui sfârşit.
Epure porneşte de la scurtmetrajul său Interfon 15 pentru a dezvolta premisa, aceea a morţii unei femei chiar la intrarea în clădirea unde locuieşte, pentru a pune în balansoar contrastul dintre personal şi colectiv: pentru femeia moartă, sfârşitul este ultimul ei act, dar pentru comunitate este doar o sincopă, un sughiţ neaşteptat înainte ca unul sau altul să-şi reia activităţile zilnice, poate făcând o cruce sau zicând un "sărăcuţa de ea" absent emoţional.
Scenariul creează cercuri concentrice în jurul acestui cataclism asurzitor la centru, dar tot mai puţin relevant spre periferie. Prin experienţele Mariei (Cosmina Stratan), vecina inimoasă care nu vrea să o lase pe decedată, Isabela (Elina Löwensohn), pe mâna kafkiană a autorităţilor, asistăm la un circ al indiferenţei. Cataclismul personal al Isabelei este, de exemplu, mai puţin important pentru o angajată la primărie (Ozana Oancea) decât cine ştie ce greşeală în actele depuse pentru ajutorul de înmormântare.
Un alt contrast al filmului este acela dintre umanitatea Mariei, care întreprinde şirul sisific de acţiuni pentru ca Isabela să aibă parte de o înmormântare creştinească, şi dezumanizare. Un vecin (Elias Ferkin) se retrage de lângă trupul decedatei sprijinit pe peretele blocului spunând "mă aşteaptă mama", semn că pentru el micul neajuns al unei mame vii care trebuie să aştepte este mai important decât marele adio al moartei de la picioarele sale. Într-unul din cele mai puternice momente ale filmului, Maria salvează câinii Isabelei, rămaşi încuiaţi în apartament (o trimitere la sfârşitul Cristinei Ţopescu), în timp ce întreg blocul rămâne indiferent la schelălăitul lor înfometat. Practic, toate acţiunile Mariei luptă pentru învingerea unei alte morţi, una clădită pe uitare şi indiferenţă.
Din păcate povestea suferă din cauza unor momente absurde mult prea forţate intercalate printre scene cu o atmosferă întunecată, adevărate incursiuni în genul horror. Parcă avem parte de un film în două viteze, numai că aceste viteze nu se potenţează reciproc, ci îşi pun beţe în roate, semnalând încontinuu bizareria căutată cu orice preţ. Astfel, Nu mă lăsa să mor rămâne doar o poveste care te trage încontinuu de mânecă pentru a-ţi spune "sunt doar un film". Este, desigur, o opţiune asumată de regizor, dar care nu funcţionează întru totul pentru spectator.
Ce reuşeşte de minune, totuşi, Nu mă lăsa să mor este să ne facă să medităm la sfârşit. Oricui i se poate întâmpla ce i s-a întâmplat Isabelei şi, prin lentila morţii ei, ne-am putea întreba dacă nu cumva lăsăm iureşul vieţii cotidiene, ritmat adesea de ultimul "like" primit pe cine ştie ce reţea de socializare, să ne deturneze atenţia de la lucrurile cu adevărat importante, lucruri care ne fac mai umani, mai vii, mai prezenţi şi mai empatici. Nu mă lăsa să mor este atât un "memento mori" ("aminteşte-ţi că vei muri", în latină) de 108 minute, cât şi un "aminteşte-ţi că eşti încă viu" şi că poţi folosi mai bine timpul care ţi-a fost rezervat.
