„Ben-Hur”, producția inspirată de romanul din 1880 al lui Lew Wallace, având titlul „Ben-Hur: A Tale of the Christ”, reface, cu tehnologia revoluţionară de astăzi, atmosfera secolului I, în Imperiul Roman, pentru a spune o poveste despre nedreptate, iertare şi izbăvire.
Noul film, regizat de Timur Bekmambetov, după un scenariu adaptat de Keith Clarke şi John Ridley, reia temele universale ale clasice producţii „Ben-Hur” din 1959 şi plusează către publicul tânăr prin efecte speciale spectaculoase, cascadorii, costume speciale şi, mai ales, acţiune explozivă. Pe scurt, pelicula spune povestea prinţului evreu Ben-Hur (Jack Huston), acuzat pe nedrept de trădare de fratele său adoptat, Messala (Toby Kebbell), un ofiţer în armata romană, și vândut ca sclav. Ben-Hur e deposedat de titlul său nobiliar, de familie şi avere şi obligat să rătăcească, ani de zile, pe mare, ca sclav.
Atmosfera autentică a secolul I în secolul XXI
Cu mijloacele tehnice de azi, cu eforturi aproape supraomeneşti de producţie, echipa noului film a reuşit să aducă în prezent, într-un mod veridic şi autentic, atmosfera primului secol, aşa cum apare ea descrisă de cronicarii despre care aţi învăţat la şcoală. Un rol esenţial în acest proces l-a avut directorul de imagine al producţiei, Oliver Wood, care are un stil foarte pragmatic şi visceral. De la bun început el a decis că, din punct de vedere tehnic, esenţială este folosirea de camere 4G – genul acela de camere care fac orice scenă să pară extrem de reală. Alte inovaţii pe platourile de filmare au inclus camere Go-Pro, cu ajutorul cărora s-a putut filma din orice unghi dorit – mai ales în celebra cursă de care – dar şi folosirea unor efecte speciale şi cascadorii spectaculoase.
O aventură ecvestră
Punctul culminant al acţiunii este, cu siguranţă, întrecerea de care dintre Ben-Hur şi Messala – un efort de filmare care a presupus mii de ore de antrenament şi muncă pentru cei doi actori principali, dar şi 32 de zile de filmări non-stop, la Roma. Scena nu ar fi fost atât de reală şi de spectaculoasă fără ajutorul coordonatorului de cascadorii Steve Dent.
„Imaginează-ţi că joci pentru cameră, dar că eşti şi parte dintr-o amplă desfăşurare de forţe: ai şapte echipe şi 28 de cai în faţa ta”, spune Jack Huston, interpretul lui Ben-Hur. Iar Tony Kebbell, cel care îi dă viaţă lui Messala, adaugă că întregul antrenament a fost un fascinant proces de învăţare în care, de la o zi la alta, creştea gradul de dificultate. „Nu pare mare brânză să conduci un car cu peste 60 de kilometri la oră, dar încearcă să mergi pe un motor cu viteza asta şi să îţi ridici vizierul de la cască şi-abia atunci o să îţi dai seama cum e. E un sentiment incredibil; ai soarele în ochi şi tot praful peste faţă”, spune Kebbell.
„Avem câteva secvenţe incredibile cu cei doi actori conducând carele la galop. Îi vezi aproape gât lângă gât şi e clar că ei sunt”, spune coordonatorul echipei de călăreţi, Pete White. Dar, pentru a-i proteja pe actori şi pe cascadori, unele dintre secvenţele în care acţiunea atinge cote incredibile au fost create digital, mai ales că există un regulament în vigoare care interzice saltul cailor peste fire de electricitate. În clasicul „Ben-Hur” din 1959 a fost filmată o astfel de scenă şi câteva zeci de cai s-au accident şi au murit.
Moda secolului I
Asemenea decorurilor şi acţiunii, şi costumele din filmul „Ben-Hur” stau sub semnul autenticităţii, datorită contribuţiei designerului Varya Avdyushko. La capitolul modă au lucrat nu doar croitori, ci şi stilişti italieni și artişti de make-up. „A fost uimitor să descoperim că tatăl artistului nostru de make-up a fost responsabil de machiaj în clasicul film din 1959, iar bunicul designerului de costume a lucrat şi el la pelicula respectivă”, spune regizorul Timur Bekmambetov.
Revenind la sentimentul de autentic, regizorul afirmă că s-a făcut o documentare serioasă despre epoca respectivă pentru a stabili cu exactitate cum arătau carele, cum se îmbrăcau atunci oamenii, cum îşi purtau părul etc. Iar designerul de costume explică: „M-am inspirat din filmele anterioare, mai ales din clasica producţie a anului 1959, dar şi din surse istorice şi artistice, cum sunt frescele, statuile, picturile etc.” Cel mai interesant amănunt legat de vestimentaţie este că Varya Avdyushko a comparat uniformele romanilor cu cele ale militarilor de astăzi, din trupele speciale sau din diverse armate, tocmai pentru a găsi câteva elemente de legătură care puteau fi exploatate pentru a atrage publicul contemporan.
