Anul trecut am avut parte de The Electric State, care arăta ce s-ar putea întâmpla când omenirea se pierde într-un ecran de telefon, iar Noroc, ura şi la gară/Good Luck, Have Fun, Don't Die explorează cam acelaşi teritoriu, doar că o face mult mai inspirat decât producţia din 2025 care se poate lăuda că este, în acelaşi timp, unul din cele mai scumpe, dar şi cele mai neinspirate filme ale anului. Desigur, nici Noroc nu se poate lăuda cu prea multă subtilitate şi e de-a dreptul enervant pe alocuri, dar măcar e mai eficient în a te face să meditezi încotro ne împinge dependenţa de ecrane.
Premisa este promiţătoare: un bărbat (Sam Rockwell) cu aspect de om al străzii dă năvală într-un restaurant şi le spune celor prezenţi că vine dintr-un viitor în care omenirea a pierdut lupta cu inteligenţa artificială. Aflăm curând că fix în acea seară balanţa puterii se înclină vertiginos în favoarea inteligenţei artificiale şi că eroul, ajutat de câţiva dintre cei de faşă, are doar o oră la dispoziţie pentru a schimba viitorul. Desigur, ne putem întreba de ce bărbatul nu a venit mai devreme în prezentul nostru, dar acest artificiu narativ funcţionează prin activarea unei curse contracronometru. Până la urmă ce poate fi mai tentant, ca spectator, decât să asişti la o oră de care atârnă însuşi viitorul umanităţii?
Regizorul Gore Verbinski, categoric cel mai bine cunoscut datorită primelor trei filme din seria Piraţii din Caraibe, revine după aproape un deceniu de pauză cu acest film imperfect, dar plin de energie şi care te convinge să te identifici cu personajele. Este bărbatul venit din viitor un nebun care are urgentă nevoie de tratament psihiatric? Dar dacă este o mică şansă ca ceea ce spune el să fie adevărat? Dacă această oră (în care - ni se repetă de-a dreptul iritant - unii dintre protagonişti vor muri şi chiar aşa se întâmplă) este într-adevăr hotărâtoare pentru viitorul rasei umane?
Noroc, ura şi la gară se citeşte, pe alocuri, ca un omagiu adus serialului Black Mirror (la rândul său o actualizare a Zonei crepusculare), prevestind ce s-ar putea întâmpla într-o lume tot mai alienată din cauza dependenţei de tehnologie. Din păcate povestea rupe ritmul din cauza insistenţei de a ne prezenta succint biografia aghiotanţilor protagonistului, în principal Susan (Juno Temple), o mamă care şi-a pierdut fiul într-un atac armat la şcoală şi apoi comandă o clonă a sa, şi Ingrid (Haley Lu Richardson), o tânără al cărei iubit decide să-şi transfere conştiinţa într-o lume virtuală perfectă.
Deşi suferă din cauza schimbărilor abrupte de ritm, căci "prezentul" e punctat de acţiune vertiginoasă, iar flashback-urile sunt uneori de-a dreptul meditative, Noroc, ura şi la gară este genul de film cu suficiente idei bune pentru a-ţi rămâne în memorie şi a te face să-ţi chestionezi câteva dintre obiceiurile toxice, de exemplu aşa-numitul doomscrolling sau începerea zilei cu o doză generoasă de "filmuleţe", obicei ce poate părea inofensiv, deşi toţi specialiştii în sănătate mintală recomandă să nu deschizi telefonul de cum deschizi şi ochii.
Desigur, rostul lui Good Luck este mai degrabă să distreze, dar filmul discută aplicat şi despre pericolele inteligenţei artificială şi ce se poate întâmpla rău când preferăm tot mai mult entertainment-ul facil furnizat de ecrane în detrimentul unei existenţe mai plictisitoare, dar mai conectate la ceea ce ne înconjoară. Verbinski chiar reuşeşte să schiţeze un viitor terifiant, în care avem impresia că dispunem de absolut orice prin intermediul unui ecran, fără să ne dăm seama că dependenţa de tehnologie este toxică şi nu face altceva decât să ne distragă atenţia de la cât de nefericiţi suntem, aşa cum face de altfel orice dependenţă.
