Unul dintre cele mai ecranizate personaje din istorie, Hercule Poirot, revine în atenţie în interpretarea lui Kenneth Branagh, cineastul britanic care tocmai a bătut un important record la Oscaruri, fiind nominalizat la şapte categorii diferite. Cunoscutul roman al Agathei Christie are parte de o nouă adaptare, poate cea mai elegantă de până acum, iar publicul cu siguranţă va aprecia exotismul Egiptului.
Ca multe din romanele lui Christie, Moarte pe Nil are aceeaşi premisă, anume o crimă şi mai mulţi suspecţi - fiecare cu motivele lui să ucidă - prizonieri într-un spaţiu restrâns. Dacă în filmul anterior al lui Branagh, Crima din Orient Express, această locaţie de unde nu se poate intra sau ieşi era expresul titular, acum iată că ne aflăm pe vasul Karnak, pornit într-o croazieră pe Nil cu un alai de personaje din înalta societate. În centrul atenţiei este Linnet Ridgeway (Gal Gadot), o bogată moştenitoare care îşi sărbătoreşte luna de miere cu noul soţ, Simon Doyle (Armie Hammer), alături de câţiva apropiaţi. Problemele încep când fosta iubită a lui Simon şi colega de pension a lui Linnet, Jackie (Emma Mackey, pe care ar trebui s-o vezi şi în Sex Education), urmăreşte grupul de petrecăreţi, exhibându-şi durerea pentru pierderea lui Simon.
Am spune că prima jumătate a filmului este şi cea mai bună, pentru că descrie inspirat relaţiile dintre personaje şi este bântuită de o tensiune de rău augur. Spectatorul ştie că cineva va muri, dar încă nu ştie cine, iar Branagh, care e şi regizorul filmului, conduce foarte bine această tensiune. Şi este ceva foarte captivant în modul cum filmul construieşte triunghiul amoros şi dilema morală din miezul său.
Deşi Linnet ştie că buna ei prietenă Jackie este îndrăgostită până peste cap de Simon, nu ezită totuşi să i-l fure şi să se mărite cu el la doar şase săptămâni după ce l-a cunoscut... În acest context, decizia lui Jackie de a-i urmări pe noii soţi în luna lor de miere, urlându-şi fără să scoată o vorbă dragostea pierdută, are ceva din tragismul marilor poveşti de dragoste şi determină spectatorul să ezite în a ţine cu vreuna dintre părţi în acest conflict.
Din păcate a doua parte a filmului suferă de acelaşi păcat al ecranizărilor după Agatha Christie (şi, mai recent, în opinia noastră supraevaluatul Knives Out), anume bombardarea până la exasperare a spectatorului cu indicii irelevante sau contradictorii şi mărturisiri în cascadă până când chiar şi cea mai odihnită minte capitulează şi imploră să afle mai repede cine-i criminalul. Desigur, aici e o chestiune de gust şi probabil că mulţi dintre spectatori vor aprecia hăţişul de informaţii prin care Poirot se strecoară până la soluţia finală...
Nu am apreciat nici interpretările exagerate (după rolul ăsta, mai că nu ne pare rău că Armie Hammer a fost canceled la Hollywood, detalii aici) şi nici reacţiile melodramatice, dar, din nou, aici e o chestiune de gust şi am spune că unui film de epocă doldora de crime comise pe Nil în decorurile unui Egipt antic i se pot ierta mai uşor excesele (dacă nu şi glonţul final, într-o execuţie atractivă vizual, dar imposibilă din punct de vedere fizic). Până la urmă ecranizarea oferă acel escapism de care publicul din România este atât de ataşat, iar dragostea damnată din poveste face Moarte pe Nil un film de văzut şi de Ziua Îndrăgostiţilor, pentru cuplurile care nu au obligatoriu la inimă comediile romantice.
