Mickey Barnes, interpretat de Robert Pattinson (Twilight, The Batman), este un om ca oricare altul, plecat într-o misiune de colonizare a unei planete înghețate pe nume Niflheim în anul 2054. Singura problemă o reprezintă statutul lui de „consumabil”. În lumea conturată de regizorul-scenarist Bong Joon Ho – inspirată de cartea Mickey 7 a lui Edward Ashton – imprimarea umană a devenit cea mai nouă tehnologie și, deși implicațiile etice se află într-o continuă dezbatere, asta nu îi împiedică pe lideri să încerce să se folosească responsabil de ea.
Conștiința lui Mickey rămâne în siguranță într-un calculator, cu toate amintirile sale, iar fiecare nouă versiune printată primește aceeași minte, chiar dacă personalitățile pot să difere. Astfel, Mickey este utilizat pe post de cobai pentru a face experimente în acest mediu necunoscut, fiind pregătit să moară de nenumărate ori ca specia umană să fie în siguranță. Dar devine moartea mai ușoară o dată ce te-ai obișnuit cu ea? Și experiența ei e mai simplă atunci când știi că o să te trezești următoarea zi nevătămat?
Mickey 17 debutează cu un narator care ne familiarizează cu trecutul său. Vocea îi aparține chiar lui Micky Barnes și mulțumită ei aflăm traumele lui din copilărie cu butonul roșu și accidentul mamei, motivul pentru care a fost atât de disperat să părăsească Pământul împreună cu prietenul lui Timo și ceea ce gândește despre oamenii de pe navă, în special despre Nasha (Naomi Ackie), viitoarea sa iubită ce stă răbdătoare alături de fiecare versiune a lui și își apără teritoriul cu posesivitate de Kai Katz (interpretată de tot mai cunoscuta româncă Anamaria Vartolomei). Fiecare element cât se poate de insignifiant are de fapt un scop bine determinat în narațiunea filmului.
După ce suntem introduși în context și întâlnim efemer fiecare versiune a protagonistului până în prezent, ne reîntoarcem la scena de început, în care Mickey 17 este lăsat pe fundul unei crevase să moară, însă îl salvează creaturile indigene. Dar până să ajungă înapoi la bază, Mickey 18 este deja imprimat. Acum sunt multiplii, ceea ce încalcă complet legea. Trebuie să rămână doar unul dintre ei fiindcă altfel vor fi exterminați amândoi, dar în ciuda experienței acumulate, niciunul nu își dorește să moară. Între timp, oamenii se pregătesc de un război inutil cu „târâtoarele” din crevasă.
Liderul misiunii, Kenneth Marshall – interpretat cu o emfază comică desăvârșită de Mark Ruffalo – și soția lui autoritară Ylfa (Toni Collette) sunt de departe cele mai interesante personaje din film, și nu doar fiindcă seamănă cu un cuplu din politica noastră, care și-a câștigat notorietatea în ultimele luni „pe cale divină”. Senator ratat, Marshall a plecat în expediția extra-terestră pentru a-și menține influența. Deși se consultă cu soția în fața tuturor în ce privește deciziile pe care trebuie să le ia, el încă se crede un conducător de vază, care va scoate specia umană la liman. Dar bineînțeles că narcisimul și grandomania îl orbesc, fiindcă reprezintă de fapt epitomul prostiei și al corupției, lipsit de orice moralitate.
Mai mult, Marshall a dezvoltat și un adevărat cult al personalității, fiind urmărit de camere așa cum Leni Riefenstahl a filmat dictatorul nazist în perioada interbelică. Iar asemănările nu se opresc aici. Între discursul despre purificarea genelor umane, salutul cu mâna ridicată și dorința de a gaza toate creaturile ce amenință să atace baza pentru a-și recupera puiul studiat de cercetători, singurul lucru ce îl diferențiază de Hitler e elementul caricatural al personajului. Până și numele planetei Niflheim sună suspicios de mult de parcă ar avea proveniență germană.
Mickey 17 debordează de substraturi și aluzii, fiind probabil unul dintre cele mai bogate filme recente la acest capitol. Producția atinge subiecte legate de avantajele și pericolul tehnologiei, frica de moarte, etică și cinism, carne artificială, colonizare, rasism, diplomație și democrație, înțelegere și acceptare în ciuda diferențelor și bagajul pe care îl purtăm cu noi indiferent cât de departe plecăm. Pe scurt, ce este relevant în momentul actual. Chiar dacă povestea are un final fericit și corect, iar umorul negru acaparează tonul filmului, rămâne totuși un semnal de alarmă tras asupra faptului că suntem destinați să repetăm istoria, dacă nu o înțelegem la timp.
