După apreciata animaţie Kubo and the Two Strings şi unul dintre filmele Transformers cel mai bine primite de public şi critici, Bumblebee, regizorul Travis Knight se dedică unei misiuni aproape imposibile: să aducă pe ecran o combinaţie de aventură, fantasy şi SF, anume un film cu buget mare inspirat de longeviva franciză Masters of the Universe. Rezultatul nu este perfect, dar îl putem considera un adevărat blockbuster de vară, căci binedispune cu o doză importantă de umor (şi autoironie) şi o poveste ataşantă despre descoperirea puterii interioare şi ceea ce ne face, la urma urmei, eroi.
Indiferent de ce arată Knight pe ecran, sunt chestii pe care le-ai mai văzut de o mie de ori, de la puştiul catapultat pe Terra când planeta sa este în pericol (oare unde am mai văzut asta?), la tigri vorbitori, un antagonist scheletic (pentru o clipă ai impresia că vocea îi aparţine lui Jude Law, dar e de fapt Jared Leto) gata să se arunce în orice clipă în monologuri punctate de hohote maniacale şi aşa mai departe. Dar... toată această grămadă de clişee şi elemente ultrafamiliare sunt aduse laolaltă de umor şi de interpretarea lui Nicholas Galitzine, care cu Masters of the Universe arată că are tot ce-i trebuie să fie un star de categorie A.
Totul începe pe planeta Krypton... de fapt nu, am greşit, dar nici nu mai contează pe ce planetă se petrece povestea. Aici, micul prinţ Adam (Artie Wilkinson-Hunt, care pare ales special pentru a-l omagia fizic pe micul Anakin Skywalker din Star Wars: Episodul I) îşi dezamăgeşte zilnic tatăl, regele Randor (James Purefoy), dar asta numai până când planeta este atacată de Skeletor, principalul antagonist. Pentru a-i salva viaţa, vrăjitoarea (Morena Baccarin) locală îl "expediază" pe micul Adam pe Pământ împreună cu Sabia Puterii, doar că puştiul pierde sabia şi se chinuie timp de 15 ani s-o recupereze. Când o face are înfăţişarea lui Galitzine şi este atras din nou pe planeta natală, cu totul subjugată de Skeletor şi aghiotanţii săi demenţi, iar Adam trebuie să coaguleze în jurul său şi, cel mai dificil, să inspire un grup de insurgenţi pentru a-l învinge pe Skeletor.
Efectele speciale arată pe alocuri ieftin şi probabil e o binecuvântare că filmul nu se lansează în format 3D. În format 2D şi pe ecranul IMAX este până la urmă o experienţă dacă nu cu totul entuziasmantă, măcar distractivă, iar la sfârşit nu te simţi cu totul epuizat, efect avut de multe filme similare. De fapt, poate că asta e adevărata putere a acestei ecranizări: un mix inteligent de scene de acţiune şi momente amuzante sau emoţionante. Rezultatul e că, dacă Masters of Universe arareori impresionează cu totul, nu plictiseşte nici măcar o secundă, ceea ce nu se poate spune despre numeroasele filme similare pe care Hollywood-ul ni le serveşte de câteva decenii încoace.
Revenind la Galitzine, la anunţarea alegerii lui drept Adam/He-Man mulţi au zis că este o opţiune neinspirată, dar chiar s-au înşelat. De fapt aş spune că el este "puterea" lui Masters of the Universe şi unul din puţinele elemente care fac filmul să fie mai mult decât o aglomerare de clişee şi situaţii văzute în zeci de alte blockbustere. Galitzine este convingător şi în scenele de acţiune (unde îşi pune la treabă fizicul augmentat după cinci luni de antrenamente şi 5000 de calorii consumate zilnic), dar şi în cele în care Adam este copleşit de tot ce i se întâmplă. Actorul livrează fiecare emoţie şi fiecare gest cu îndemânare, obţinând empatie pentru personajul său, lucru rar printre protagonişti asemănători fizic (de exemplu Thor sau Superman), dar adesea monotoni emoţional.
Trebuie spus că am intrat la film fără niciun contact anterior cu franciza. Fanii ar putea fi încă şi mai satisfăcuţi recunoscând diverse elemente familiare şi cum au fost ele tratate la trecerea pe marele ecran. Ei vor fi probabil şi cei mai surprinşi de avalanşa de aluzii sexuale, în care acţiuni foarte specifice din terminologia LGBT (rimjob, fisting) sunt folosite cu sensuri "inocente", contrastul creând un umor cu totul neaşteptat într-un film pentru întreaga familie. Oricum, motiv de îngrijorare ar fi aici numai dacă cei mici chiar înţeleg aceste glume...
