Într-un demers similar cu excelentul serial Dix pour cent, în care starurile cinematografiei franceze se joacă pe ele însele în versiuni ludice şi semifictive, Marcello Mio ni le arată pe Catherine Deneuve şi pe fiica ei din viaţa reală, Chiara Mastroianni, pornind de la o premisă cu potenţial: aflată la un punct de cotitură în carieră, Chiara încearcă să-şi reactiveze interior relaţia cu tatăl dispărut, celebrul Marcello Mastroianni, lăsându-se posedată de amintirea acestuia. Începe să se imbrace şi să se poarte ca el, spre surprinderea celor din jur, care sunt nevoiţi să aleagă dacă intră sau nu în joc.
Această opţiune o are şi spectatorul, iar unii s-ar putea să aleagă să spună "pas", căci Marcello mio este un film eminamente capricios, care încearcă din răsputeri să ne convingă că actriţele şi actorii pot captiva la fel de mult ca personajele interpretate pe marele ecran. Totuşi, Marcello mio este şi o scrisoare de dragoste la adresa cinema-ului, cu trimiteri interesante spre momente celebre din istoria sa. Este şi un film despre dificultatea de a oferi perfecţiune unei persoane, care pentru Chiara poate fi o regizoare (Nicole Garcia în propriul rol), iar pentru noi ar putea fi partenerul sau vreun membru al familiei. Lucrurile se complică şi mai mult când nici măcar această persoană nu ştie foarte bine ce vrea.
Marcello mio este un film despre sentimente, trecerea timpului, pierderea celor dragi, dar şi căutarea de sine. Este volatil, jucăuş şi greu de categorisit, iar vizionarea are atracţia degustării unui pahar de şampanie care te binedispune, dar îţi provoacă şi un sentiment de angoasă: ştii că în curând ori ţi se va urca la cap, ori te va face să eructezi, ceea ce se şi întâmplă inevitabil, într-un act în egală măsură eliberator, ireverenţios şi vag ilicit.
Din păcate, Marcello Mio este în acelaşi timp şi excesiv de preţios şi cam leneş narativ, pentru că reambalează la nesfârşit o aceeaşi idee. Ai senzaţia că actorii sunt în egală măsură scenarişti ca şi regizorul, ei reuşind să se aproximeze ludic. Până la urmă este un film în care Deneuve se preface că e Deneuve, Fabrice Luchini se preface că e Luchini, Melvil Poupaud se preface că e Poupaud, iar Chiara se preface că e Chiara prefăcându-se că e Marcello. Ca multe demersuri similare, este nevoie de mult zvâc ca totul să nu se simtă un pic exhibiţionist şi masturbatoriu, legendele cinematografiei franceze insistând că lumea trebuie să se oprească în loc întru admirarea lor, chiar şi când sunt ele însele şi nu cine ştie ce personaj. Şi, în treacăt fie spus, actorul este aproape întotdeauna mult mai puţin interesant decât personajul, pentru că trebuie să fii neinteresant în viaţa reală pentru a te pierde cu totul într-un personaj memorabil.
Catherine Deneuve spune la un moment dat: "Lumea îşi va aminti de chipurile noastre, dar cine va şti cine am fost cu adevărat?" Dincolo de numărul celor care îşi vor aminti chipurile noastre, poate că aceastră înterbare preocupă pe mult mai mulţi decât ne imaginăm. Anecdotic şi fantezist, filmul parcurge detalii din trecutul lui Mastroianni şi al existenţei sale împărtăşite cu Deneuve, pescuind dezinvolt crâmpeie precum copilăria Chiarei ritmată de vocalizele Mariei Callas, care locuia în apartamentul de sub cel al lui Deneuve, o proximitate ce a inspirat şi titlul acestei cronici.
Filmul se joacă cu realitatea şi adevărul, contaminând realitatea personajelor cu scene celebre din istoria cinema-ului. De fapt, declicul nevoii Chiarei de a se reconecta cu tatăl pierdut este reinterpretarea memorabilei scene a Anitei Ekberg păşind în Fontana di Trevi din La dolce vita. În filmul lui Honoré, această scenă devine un dezastru, într-un mod de a sublinia irepetabilul acestei magii.
Poate că spectatorului nu îi pasă nici de Marcello, nici de Chiara şi nici de Catherine, dar cu siguranţă se va lăsa invadat de gânduri neliniştitoare despre propria realitate şi propria esenţă. Marcello mio ne îndeamnă să ne reevaluăm relaţia cu trecutul şi să revizităm părţi din el pe care poate ne-am chinuit să le uităm sau măcar să le estompăm, dar care încă reverberează, deşi le credeam mute. În acelaşi timp, filmul ne invită să ne întrebăm cât de toxică este miriada de stimuli şi imagini care ne asaltează şi dacă nu cumva ne-am putea salva sau proteja printr-o întoarcere în interior.
Părerea ta
Spune-ţi părerea