În ziua de nefastă amintire 14 iunie 1990, stăteam în balconul unei camere din hotelul Negoiu, unde mă aduseseră nişte discuţii de business niciodată finalizate, şi mă uitam la cele ce se petreceau pe-afară - din când în când, ieşind să mai dau o raită prin Piaţa Universităţii, unde hoardele minereşti căsăpeau cu simţ de răspundere cetăţenii. La un moment dat, văd o frumuseţe blondă ce-mi părea cunoscută de undeva înghesuită de mineri şi oameni de bine lângă vitrina poştei de vis-à-vis (Câmpineau cu Academiei). Alarmat, cobor - şi ce descopăr? Nimeni alta decât Manuela Hărăbor, pe care o cunoşteam bine din Buftea, în stare de şoc, fără să-şi dea seama că nu făcea decât să-şi atragă furia satrapilor, strigând cât o ţinea gura: "Cum se poate aşa ceva...? Voi nu sunteţi normali...? Cum puteţi bate aşa nişte oameni nevinovaţi, în mijlocul Bucureştiului...? Să vă fie ruşine!" Mâinile minereşti se strângeau încet pe bâte, lanţuri şi cabluri, fălcile se strângeau, ochii se îngustau, mai era doar o chestiune de secunde până să tăbărască pe ea, s-o înveţe cine-i Tătuka Ilici şi ce vrea el...
N-am mai aşteptat - m-am repezit între ei, strigând: "Staţi, măi băieţi, că domnişoara nu-i cine credeţi voi - n-o cunoaşteţi...?" Vreo zece-douăzeci de mutre s-au întors spre mine, bănuitoare. "Păi e actriţă, a jucat în filmul ăla cu mineri, «Iacob», nu l-aţi văzut?" (Nu jucase-n "Iacob", neam, da' cine să ştie?) "Nu, dom'le, ce film...?" "Ăla cu mineri, a fost la Petroşani, cunoaşte minerii, îi respectă..." băteam eu câmpii mai departe, în timp ce Manuela trăgea să leşine, iar minerii stăteau la îndoială. "S-a speriat," zic, "dumneaei e foarte sensibilă, a şocat-o ce se întâmplă, nu înţelege ce şi cum, că nu e cu politica, n-o interesează, da-i face rău sângele... Staţi s-o duc de-aici, să-i dau ceva să-şi revină..." şi, turuind, mă strecor printre ei, iau fata de mână şi-o smulg de-acolo: "Hai!" Nici n-a ieşit bine, că s-a şi rezemat de-o maşină, izbucnind în plâns: "Da' cum e posibil... ăştia nu-s oameni..." "Lasă, fată, lasă!!!" i-am retezat-o şi, aproape pe sus, am dus-o peste drum, în holul hotelului, unde i-am luat o apă minerală, explicându-i ce prostie era să facă, până când, încet-încet, s-a liniştit, a înţeles şi a mers în treabă-i, jurând să ocolească centrul şi să tacă mâlc.
Cum am spus, ne ştiam bine din Buftea, de pe culoare şi de la bufet - dar adevărul e că Manuela avea acolo o vechime incomparabil mai mare căci, născută în 2 aprilie 1968, la Bucureşti, era fiica lui Iordache Hărăbor, sculptor-machetist în departamental de scenografie al studioului. Astfel, a copilărit efectiv pe platouri, printre actori, maşinişti şi aparate, iar frumuseţea ei orbitoare (la propriu: un blond auriu şi doi ochi de-un albastru celest) a adus-o în faţa camerelor de filmat încă de la cele mai fragede vârste.
La numai patru ani, a apărut printre copiii din dipticul "Veronica" (1973) şi "Veronica se întoarce" (1975, Elisabeta Bostan), apoi în "Gustul şi culoarea fericirii" (1978, Felicia Cernăianu), "Mama" (1979, Elisabeta Bostan) şi "Secretul lui Nemesis" (1985, Geo Saizescu). În acest din urmă film a văzut-o tovarăşul Mihai Dulea (care avea o slăbiciune pentru actriţele blonde cu ochi albaştri) şi, fiind autoritatea supremă în materie de distribuţii (şi filme în general), a impus-o pentru rolul titular, Simina, din "Pădureanca" (1986, Nicolae Mărgineanu, după Ioan Slavici). De astă dată, însă, dictatul lui Dulea a picat bine, căci a lansat o carieră mai mult decât onorabilă. Deşi rolul, la drept vorbind, avea un nivel de dificultate care depăşea pe alocuri posibilităţile unei interprete adolescente, încă la liceu, a impus-o pe Manuela Hărăbor ca pe o prezenţă cinegenică şi expresivă, de genul pe care "aparatul de filmat o iubeşte", după cum s-a şi văzut în următorul rol, fata împăratului din "Secretul armei secrete" (1988, Alexandru Tatos), compus în cheia comediei absurde cu veşmânt de basm şi accente virulente de critică politico-socială proprie întregului film.
În acea perioadă, Manuela era studentă la I.A.T.C. "Ion Luca Caragiale" - pe care l-a absolvit când deja se numea A.T.F., în 1991, la clasa lui Mircea Albulescu. Următoarea ei identitate cinematografică a fost Roxana - un personaj foarte ofertant, în primele două filme ale unui nou serial haiducesc scris de Eugen Barbu şi Nicolae Paul Mihail pe care revoluţia l-a împiedicat să se mai prelungească: "Martori dispăruţi" (1988, Dan Mironescu) şi "Lacrima cerului" (1989, Adrian Istrătescu Lener). Roxana şi Năstăsica (Nataşa Raab) erau tinerele boieroaice cuplate cu haiducii Gheară şi Lică (Şerban Ionescu şi Ion Crăciun), Manuela având astfel posibilitatea de a se desfăşura într-un registru complex, propriu genului de acţiune, care combina dinamismul, umorul, isteţimea şi senzualitatea (inclusiv un cadru nud în clarobscur, filmat cu bunul-gust şi decenţa cuvenite, în cel de-al doilea film).
Acei ani tulburi din jurul lui 1989 au fost generoşi cu ea în materie de solicitări, dar mai puţin la nivelul calităţii rolurilor: a mai jucat în "Rochia albă de dantelă" (1989, Dan Piţa), "Mircea" (1989, Sergiu Nicolaescu), "Coroana de foc" (1990, Sergiu Nicolaescu), precum şi în personajul titular, Stana, din "Doi haiduci şi o crâşmăriţă" (1993, George Cornea), unde erotismul devenise mult mai explicit (şi gratuit), din păcate, decât era permis înainte de revoluţie. Din fericire, un paradox interesant în acest sens s-a produs cu următorul rol, Ilonka Szabo, din "Crucea de piatră - ultimul bordel" (1994, Andrei Blaier). Deşi inegal şi cam ostentativ, filmul avea totuşi substanţă şi conţinea câteva secvenţe bine realizate, inclusiv cele "confiscate" de Manuela, în rolul unei prostituate unguroaice care vorbea o română fermecător de stâlcită ("un chémeşuţ... o chíloţel... un róchiţ... o ciórepel..."), dovedindu-şi din nou resursele de umor prea puţin valorificate anterior de cineaştii orbiţi numai de datele ei fizice.
Au urmat câteva roluri în coproducţii - cum ar fi fata răpită din "Invisible: The Chronicles of Benjamin Knight" (1994, Jack Ersgard), sau Daniela, din «Meurtres par procuration» (1995, Claude-Michel Rome) - după care s-a căsătorit cu miliardarul Soli Shaltiel, stabilindu-se la New York, de unde a revenit în 2001. Două încercări de a-şi reînnoda cariera actoricească - Andreea, din "Camera ascunsă" (2004, Bogdan Dumirescu) şi prietena lui Moraru, din "Magnatul" (2004, Şerban Marinescu) - n-au avut succesul scontat, aşa că nu le-au mai urmat decât două roluri, în serialele de televiziune "Cu un pas înainte" (2007-2008, Alex Berceanu, Bogdan Tiberiu Dumitrescu, Jesús del Cerro, Virgil Nicolaescu) şi "Fetele marinarului" (2008, Sebastian Voinea, Valentin Hotea). Cu toate acestea, Manuela Hărăbor, o fire extrem de puternică, nu s-a descurajat, găsindu-şi suficiente resurse alternative: în 2004 a fondat studioul de producţie Kentauros, devenindu-i şi director de marketing, iar din 2005 a început o colaborare cu Circ Varieté Globus.
Actualmente, aflată în divorţ cu Soli Shaltiel, s-a logodit cu actorul Rareş Ioan Stoica, având împreună o relaţie discretă - şi îngrijindu-l cu acelaşi devotament pe fiul Manuelei, Andrei, în vârstă de douăzeci şi unu de ani, care suferă de autism. De altfel, după cum o cunoaştem, nici nu e de mirare că actriţa a găsit forţa necesară pentru a valorifica la maximum, în plan moral, această grea încercare. Se implică în campaniile de ajutorare a copiilor autişti şi a familiilor acestora - nu mai demult de ieri, în ajunul zilei sale de naştere, a participat la marşul umanitar de conştientizare a problemelor autismului, iar acum câţiva ani, într-un interviu, declara: "Sunt superîndrăgostită de fiul meu, nu ştiu cum aş putea să mă mai îndrăgostesc de alt bărbat. Iubirea pentru Andrei îmi taie respiraţia! Simt aşa de cinci ani, de când nu mai am nici o relaţie amoroasă. Nu vreau să-mi plângeţi de milă. Viaţa mea nu e o telenovelă. Am luat ca atare boala lui Andrei atunci când a fost diagnosticat, la cinci ani. Şi am învăţat să trăiesc cu ea. E ca şi cum aş fi mioapă şi ar trebui să trăiesc cu handicapul acesta. Dar chiar şi aşa reuşesc să-mi fac viaţa frumoasă."
Părerea ta
Spune-ţi părerea