E anul 45 de la sfârşitul lumii. Nu mai există lege, nu mai există energie electrică, apă potabilă, şi nici milă. În Mad Max: Fury Road, civilizaţia nu mai e decât o amintire, şi doar pentru câţiva. De cele mai dezvoltate ţări s-a ales praful, oraşele din zonele de coastă au fost distruse, şi în lupta pentru apă şi petrol aerul însuşi a devenit otrăvitor. Ceea ce a mai rămas din omenire hoinăreşte prin Wasteland/Pustiu, în triburi sălbatice care încearcă să supravieţuiască la poalele Citadelei, o fortăreaţă dintr-un sistem de peşteri în care mai există singura sursă de apă potabilă pe o rază de kilometri. Având controlul asupra acestor resurse esenţiale, Citadela şi aliaţii săi, Gas Town şi Bullet Farm, controlează Pustiul...
Am văzut filmul la Cannes, proiectat în afara competiției. Mad Max: Fury Road a fost aplaudat entuziast de cei probabil 2300 de jurnaliști care l-au urmărit în Grand Théâtre Lumière, la proiecția de dimineață - ce a început la 8.30 am, ora Franței. Prin urmare, cu noaptea în cap am ajuns la vizionarea Mad Max: Fury Road, iar roller coaster-ul frenetic m-a bulversat, m-a emoționat și surprins cu fiecare nouă secvență. Emană adrenalină ce trece dincolo de ecran, cu o intensitate capabilă să te încarce ca spectator cu un soi de energie frenetică. E genul de încărcătură pe care o resimți în concertele heavy metal, pentru că scrâșniturile metalice ale fiarelor cu care sunt împănate apocalipticele vehicule, sunetele groase, pasajele solo de chitară, care cheamă la luptă, totul înalt amplificat de beat-urile tobelor ce acoperă zgomotul luptei, totul ajunge la o intensitate care te copleșește. Practic armata malefică din Fury Road e un soi de trupă rock care cântă melodii ce ridică adrenalina. Patru baterişti şi un chitarist - Doof Warrior, a cărui sunete sunt punctate de flăcări care ţâşnesc din capul chitarei.
Acest road movie de război mi se pare că ridică mult standardul filmelor de acțiune, într-o derulare logistică fără precedent. Totul are o anvergură copleșitoare - actori, cascadori, 150 de vehicule infernale construite manual în inima deşertului din Namibia, totul pentru un război rutier de două ore.
M-a emoționat pentru că în universul acela distopic personajul Furiosei este unul care nu și-a pierdut umanitatea. Charlize Theron își transformă personajul în poate singura punte de legătură dintre spectator și acel univers distopic, tarat, postapocaliptic. Furiosa e la fel de puternică precum orice bărbat, dar păstrează și trăirile care ne fac pe noi ca spectator să credem că acea lume nu e pe veci condamnată, că mai există speranță. Max, pe de altă parte, are o replică despre greșeala de a spera.
Cortegiul infernal ce se deplasează la viteză mare de motociclete, camioane şi maşini, cascadoriile surprinzătoare și rezOlvări ingenioase ale scenelor de luptă (m-au impresionat acei „marinari” ai deșertului, cocoțați pe catarge, capabili să găsească punctele slabe ale unui vehicul și să-l distrugă), toate fac filmul memorabil. Nu se simte că sunt puține replici, în fond acțiunea e atât de concentrată, iar schimbul de priviri dintre Max și Furioasa spune atât de multe de fiecare dată. În plus, Fury Road este o singură urmărire de maşini - şi una foarte lungă, în care Mad Max (Tom Hardy) şi Imperator Furiosa (Charlize Theron) traversează deşertul fugind de băieţii răi. „Una dintre ideile care a animat primul Mad Max şi care animă, de altfel, şi Fury Road, a fost ideea lui Alfred Hitchcock de a face filme care pot fi urmărite oriunde fără subtitrări”, a declarat regizorul George Miller. „Încerci ceea ce reuşesc piesele muzicale excepţionale - indiferent de starea sufletească a ta ca spectator, reuşesc să te transporte într-un loc în afara a ta însuţi ca om, şi să revii după aceea cu o nouă experienţă. Asta este ceea ce am încercat să facem cu filmele acestea”.
Paleta de culori din Fury Road este un alt element impresionant - cerul albastru închis al deşertului şi portocaliul exploziilor marchezează contraste cromatice remarcabile.
Iată câteva lucruri notate de George Miller în caietul de presă oferit jurnaliștilor la Cannes
„Atunci când ajungi într-un viitor distopic, limitativ, te întorci de fapt în Evul Mediu”, comentează Miller. „Oamenii supravieţuiesc şi atât. Nu mai există onoare, şi mai e foarte puţin timp pentru milă sau pentru înţelegere. Asta lasă să se nască o nouă ierarhie - cei puţini şi puternici deasupra celor mulţi, şi deasupra oricărei morale. Şi în această lume apare Max, care pur şi simplu încearcă să scape de proprii lui demoni”. „E uşor să fii prudent ca şi actor, însă există câţiva care pur şi simplu sunt războinici - este cazul lui Tom. El este neînfricat. Aşteptam să vină cineva precum Tom şi am ştiut că o să descopăr în el esenţa lui Max”, a spus Miller.
Regizorul a simţit în Tom o energie nestăvilită care i-a amintit de prima întâlnire cu Mel Gibson, chiar înainte de a-l distribui în primul Mad Max, acum treizeci de ani. „Este o carismă născută dintr-un paradox, şi care îl face atât de captivant”, conchide regizorul. „Tom poate fi deschis, şi totuşi misterios. Dur, şi totuşi vulnerabil. Are o căldură uriaşă, dar şi ceva periculos”.
Părerea ta
Spune-ţi părerea