Louis de Funès al românilor: Grigore Vasiliu-Birlic

de Mihnea Columbeanu în 27 Ian 2012
Louis de Funès al românilor: Grigore Vasiliu-Birlic

Au trecut patruzeci şi doi de ani de când s-a dus incredibilul Birlic (24 ianuarie, 1905 - 14 februarie, 1970), astfel că generaţiile de azi, din nefericire, nu-l mai cunosc decât vag, mai mult din auzite... Independent de talentul său uriaş, filmele în care a jucat (unele, rearcabile!) sunt considerate vintage şi abia dacă se mai reiau, pe puţinele canale de televiziune dedicate valorilor din trecut - că de existenţa cinematecii oricum a uitat aproape toată lumea.

Şi e mare păcat, fiindcă geniul lui Birlic a rămas intact, neafectat de trecerea timpului şi evoluţia mijloacelor de expresie dramatice, la fel de proaspăt şi convingător chiar şi azi.

Căutaţi-i filmele pe youtube, pe torrents, pe unde ştiţi - veţi fi sideraţi, şi veţi râde cum de mult n-aţi mai avut ocazia. Biografia lui, într-o formă remarcabil de detaliată, este accesibilă deja pe Cinemagia, aşa că prefer să dezvolt acest memento pe linia profesional-artistică, analizându-i succint câteva dintre cele mai reprezentative creaţii cinematografice.

De bună seamă, cel mai aplicat emploi al lui Birlic a fost cel caragialean, lansat pe ecran de către maestrul Jean Georgescu, în 1952, cu câteva mici bijuterii ca "Vizita", "Lanţul slăbiciunilor" şi "Arendaşul român". Un an mai târziu, însă, a putut fi admirat într-o desfăşurare deplină, cu transpunerea filmată a antologicului spectacol "O scrisoare pierdută", în regia lui Sică Alexandrescu. Grigore Vasiliu-Birlic şi Ion Finteşteanu construiau impecabil celebrul cuplu Farfuridi-Brânzovenescu - remarcându-se nota de originalitate adusă de marele actor: dacă, îndeobşte, Brânzovenscu se făcuse cunoscut ca un arhetip al tălâmbului spălat-pe-creier, Birlic a optat pentru portretul "tâmpitului cu personalitate", un nătărău dinamic, sclipitor, care umplea scena şi ecranul, inclusiv cu gestul său leit-motiv de a ridica la spate un picior, "graţios"-grotesc.

Anul 1955 i-a prilejuit o creaţie antologică în context contemporan - satira incredibil de curajoasă a aceluiaşi Jean Georgescu "Directorul nostru", după un scenariu de Eduard Mezincescu (semnat, din prudenţă, sub pseudonimul "Gh. Dorin"). Aici, zvârluga Birlic îi dădea replica masivului Alexandru Giugaru, cei doi monştri sacri completându-se reciproc într-o deplină armonie a contrastelor - mai cu seamă în antologicul episod al chemării în audienţă, cu acel inefabil balet comic al lui Birlic încercând să se aşeze în fotoliu.

Se apropia momentul de graţie - în doi timpi, căci s-a constituit din două personaje celebre, din nou ieşite de sub pana lui Nenea Iancu: Lefter Popescu şi Mache Razachescu, alias Crăcănel. "Două lozuri" (1957, Gheorghe Naghi şi Aurel Miheleş) este, practic, o splendidă aplicare la formatul de lung metraj a povestirii "Două loturi", dusă de la cap la coadă pe umerii firavi (dar cât de viguroşi interior!) ai actorului principal. Nu exagerăm cu nimic afirmând că, prin contribuţia sa interpretativă, Birlic a dus mult mult mai departe personajul lui Caragiale, respectând întru totul spiritul autorului. Este cel mai complex rol al lui, evoluând intempestiv de la umilinţă la paranoia, de la bună-cuviinţă la isterie, de la scâncet la urlet, de la angelic la diabolic - vezi aria glorioasă de la Gambrinus, sau pupicul aplicat mefistofelic ultimei farfurii înainte de-a o sparge şi pe aia, sau sfidarea aruncată "Turbatului" - precum şi, categoric, arcul vertiginos din încheiere, de la prăbuşirea tuturor speranţelor la explozia demenţei, finalizat prin fiorul sfârşit al acelui "Viceversa... Da, viceversa..." - una dintre cele mai percutante replici finale din proza şi filmul românesc.

Tandemul mereu fecund cu Alexandru Giugaru s-a reluat în 1957, când tot Gheorghe Naghi şi Aurel Miheleş i-au identificat pe cei doi mari actori cu Iancu Pampon şi Mache Razachescu - într-o versiune cinematografică mult mai echilibrată şi decentă a capodoperei "D'ale carnavalului" decât cea care avea să-i urmeze peste două decenii şi ceva. Orice absolvent de liceu ştie (în principiu) că apogeul comic al piesei este confruntarea dintre Pampon şi Crăcănel în carnaval, când ce doi presupuşi rivali se aliază contra "Bibicului" Nae Girimea. Dar ceea ce face aici Birlic întrece orice aşteptare. În mod normal, plânsul zgomotos şi cu strâmbături, stil clown, presupune un risc enorm de a cădea în cabotinărie - dar Birlic (care, în copilărie, chiar visase să devină clown la circ!) îl converteşte în datumul capodoperei. Un singur cuplu de actori au mai atins ulterior acelaşi nivel, cu cele două personaje (dar, evident, în propriile lor chei interpretative): Toma Caragiu şi Marin Moraru, la Bulandra.

Seria ecranizărilor a continuat cu "Telegrame" (1959, Gheorghe Naghi), unde Birlic i-a dat viaţă pirpiliului Costăchel Gudurău (tot în parteneriat cu Giugaru), folosindu-şi aceeaşi gamă bogată a mijloacelor de expresie, în special când, pricepând anapoda înjurătura lui Giugaru la jocul de cărţi, se zbârleşte: "Ba pe-ai mă-tii..!" Situat puţin mai jos în raport cu cele două titluri anterioare, filmul întregeşte, în fond, trilogia caragileană a lui Naghi, cu Giugaru şi Birlic. Din acelaşi an, ne-a mai rămas o comedioară cu acelaşi inimitabil Birlic, în rolul avocatului Theodorescu-Fălciu din "Doi vecini" (singurul scenariu al lui Tudor Arghezi, în regia lui Geo Saizescu), după care, deşi solicitările se aglomerau, prestigiul listei de titluri a scăzut: în cinci ani, şase filme nesemnificative - plus spectacolul de teatru filmat "Bădăranii" (1960, Gheorghe Naghi şi Sică Alexandrescu), şi "Paşi spre lună" (1964), un Gopo de nivel mediu.

În fine, steaua birlicească a ajuns din nou la afeliu, în 1964, cu "Mofturi 1900", un colaj după momentele şi schiţele lui Caragiale, coagulat de Jean Georgescu - în care Birlic străluceşte mai ales cu neuitatul episod "Bubico". Totodată, anul următor i-a oferit din nou şansa unui rol mai ponderat şi subtil, compus în tuşe discrete şi de bun simţ, dar deloc lipsit de hazul lui zdrobitor, cu Spirache Necşulescu din "Titanic Vals", de Paul Călinescu, după Tudor Muşatescu. După trecerea prin "Serbările galante" (1965, René Clair), a revenit la un tip de personaj similar cu cel creat de Muşatescu, profesorul Udrea din "Steaua fără nume" (1966, Henri Colpi), după Mihail Sebastian. Şi a mai urmat un singur film, care... Nu, rectific: niciun film n-a mai urmat. Şi nici nu era nevoie, pentru că, la vârsta relativ timpurie a despărţirii (avea doar şaizeci şi cinci de ani), Grigore Vasiliu-Birlic ne-a lăsat o operă pe cât de substanţială, pe atât de împlinită - iar contemporanii lui care încă se mai află printre noi îşi mai amintesc şi acum, cu amuzament tandru, mostrele lui de umor imbatabil din viaţa personală.

Odată, de pildă, mergeau cu trupa în turneu, spre Moldova, şi noaptea opreşte trenul într-o gară. Scoate Birlic capul pe fereastră, şi vede un ceferist. "Ce gară e aici...?" întreabă el. "Mărăşeşti, să trăiţi!" răspunde impiegatul. "Aha, da, Mărăşeşti... Şi - mai sunt lupte, mai sunt...?" ;)

Părerea ta

Spune-ţi părerea
Rose pe 27 ianuarie 2012 12:10
Foarte frumos şi complex acest articol despre marele actor român Grigore Vasiliu-Birlic.
zeno.marin pe 27 ianuarie 2012 15:26
Asa este Rose, iti dau dreptate in legatura cu seria articolelelor domnului Columbeanu. Sunt atat de complexe si bogate in informatie incat comentariile pe marginea lor se rezuma in mod traditional la elogii. Birlic - iar asta priveste-o ca pe o preferinta personala - nu este "marele actor", ci cel mai mare actor de comedie pe care l-a dat tara asta.
Pe cand acea carte de care intrebam anul trecut domnule Columbeanu?...

Pitbull pe 27 ianuarie 2012 15:49
Pe cand voi avea timp sa incep tratativele cu o editura... ;)
rvn pe 29 ianuarie 2012 22:55
vai, ce ocupat esti!
nicoletamaria pe 27 ianuarie 2012 18:18
Astept articole si despre ceilalti actori din acele vremuri.Imi vin in minte decit Giugaru,Giurumia,Calboreanu,Cozorici si mai sint si altii pe care majoritatea i-au uitat din cauza actorilor din telenovelele straine si chiar romanesti.De,moda bat-o vina!
africanus pe 28 ianuarie 2012 20:19
Nu pot sa uit "Doua lozuri", atat de frumos jucat, sau ce zic eu aici..., a fost cu adevarat grandios rolul acela si nu numai... R.I.P. Grigore Vasiliu-Birlic.
sabinalin pe 30 ianuarie 2012 12:35
Merge si viceversa: Louis de Funes este un Birlic al francezilor.
cinefil500 pe 2 februarie 2012 20:57
Viceversa...Da, viceversa... :)
SakuraBlack90 pe 30 ianuarie 2012 17:43
Foarte bun articolul , l-am salvat pe PC ca sa stiu si eu ce filme sa caut :) pentru ca nu am vazut nimic , 2-3 scene cand eram copil .
bmihaig79 pe 3 februarie 2012 22:41
inspirat si deosebit articol.
dido pe 6 februarie 2012 15:00
Apreciez articolul si oricum eram de mult fan Grigore Vasiliu-Birlic,i-am vazut toate filmele si i-am admirat mimica inconfundabila...cred ca unii oameni se nasc pentru anumite meserii...Am incurajat-o si pe fiica mea sa-i vada filmele!Rolul meu preferat este cel din Titanic vals...
alex_il_fenomeno pe 7 februarie 2012 17:44
excelenta paralela trasa :)

Spune-ţi părerea

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.

Dosarele X

jinglebells