După ce acum câţiva ani Johnny Depp impresiona cu franceza sa din filmul Jeanne du Barry (fie vorba între noi, cine n-ar învăţa franceza pentru Vanessa Paradis?), iată că Jane Foster apare în Viață privată, noul film al Rebeccăi Zlotowski, într-un rol principal vorbit integral în franceză. Şi nu, Jane Foster nu a fost cu Vanessa Paradis, "doar" a făcut un liceu cu predare exclusiv în franceză şi se descurcă de minune.
Viaţă privată este un film care nedumereşte iniţial, dar care ţi se bagă pe sub piele, o dată ce-i accepţi intenţiile ludice şi faptul că nu se ia deloc în serios. În centrul atenţiei este Lilian (Foster), psihiatră care are parte de un şoc când află de sinuciderea uneia dintre clientele sale, Paula (Virginie Efira). O dată ce-şi revine din şocul iniţial, Lilian începe să suspecteze că aceasta a fost de fapt ucisă şi începe să investigheze. În acelaşi timp, Lilian începe să lăcrimeze fără motiv...
Faptul că scenariul nu se ia în serios ar trebui să fie evident încă de la prima scenă, când un client nemulţumit că, după nouă ani de şedinţe săptămânale tot nu s-a lăsat de fumat, îi spune plin de nervi psihiatrei că s-a lăsat de fumat după o singură şedinţă de hipnoză. Spectatorul începe să se întrebe dacă nu cumva Lilian este o impostoare, iar răspunsul este făcut tot mai dificil de Zlotowski, care îşi obligă protagonista să ia decizii tot mai neaşteptate şi bizare, punându-i în gură şi replici de genul "conduc mai bine când sunt beată".
Într-un interviu, Foster a spus că cea mai mare teamă a sa legată de acest film au fost multele scene jucate cu Daniel Auteuil, unul dintre cei mai celebri actori francezi, aici în rolul fostului soţ al lui Lilian, Gabriel. Oftalmolog, Gabriel e vizitat de Lilian pentru un tratament pentru acele lacrimi nenorocite. "Nu te-am văzut niciodată plângând", îi spune Gabriel şi nici măcar nu-ţi dai seama dacă e reproş, încurajare sau satisfacţie. Este doar una din primele dovezi de ambiguitate ale acestui film capricios căruia nu-i pasă în ruptul capului de aşteptările spectatorilor.
Este adevărat, spectatorul nu ar trebui să intre la film cu aşteptări, pentru că este doar vina lui dacă acestea îi sunt înşelate. Totuşi, Viaţă privată este un film prea cameleonic ca să satisfacă întru totul, amintind de artificiul literar al "naratorului necredibil" (folosit în filme precum Gone Girl), în care informaţiile furnizate spectatorului pot fi false. Dar în acest caz nu Lilian este neonestă, ci însăşi regizoarea, care pune laolaltă hipnoză, explorarea vieţilor anterioare, amor la vârsta a treia şi o investigaţie ce deraiază atât de abrupt, încât filmul înclină spre parodie. Şi, când nu li se oferă o bază sigură, spectatorii s-ar putea simţi păcăliţi de aventurile în crescendo de pe ecran.
Filmul îşi împrumută titlul de la clasicul lui Louis Malle, în care Brigitte Bardot interpretează o actriţă luată pe nepregătite de consecinţele celebrităţii. În premiera de vineri, sensul vizează mai degrabă imposibilitatea de a cunoaşte pe cineva, căci Lilian descoperă că, după ani de zile de şedinţe cu Paula, aceasta încă are secrete faţă de ea. La sfârşit, îţi doreşti ca Viaţă privată să fi fost cu vreo 20 de minute mai scurt şi măcar o idee mai puţin fantezist.
Părerea ta
Spune-ţi părerea