Irina Petrescu, anti-"Doamna teatrului românesc"

 Întrucât splendida noastră actriţă detestă această etichetă (ca şi orice clişee şi convenţionalisme, de altfel), nu voi relua în decursul articolului aniversar titulatura respectivă - cu atât mai mult cu cât ar fi complet redundant: ştim cu toţii că asta e realitatea - sau, dacă nu ştim... n-avem ce căuta printre asemenea pagini. Am revăzut-o recent pe Irina Petrescu la conferinţa de presă a filmului "Misiunea Directorului de Resurse Umane", al lui Eran Riklis (o producţie nu lipsită de calităţi, dar foarte inegală, căreia apariţia legendarei actriţe în final îi sporeşte enorm încărcătura), şi am avut surpriza de a redescoperi aceeaşi persoană tânără, energică şi dezinvoltă (calităţi temperate de un bun-simţ realmente aristocratic) pe care o cunoscusem cu treizeci de ani în urmă, la o întâlnire cu studenţii de la I.A.T.C.-ul acelor vremuri.

Ceea ce am remarcat atunci a fost, în primul rând, inteligenţa tăioasă şi spiritul penetrant de comunicator al actriţei. La toate întrebările noastre, de ordin profesional mai mult sau mai puţin precis, Irina Petrescu răspundea cu cea mai limpede concreteţe, dublată desigur şi de o puternică expresivitate în dialog (spre deosebire de mulţi alţi artişti, altminteri minunaţi pe scenă, pe ecran sau în spatele camerei, dar care se pierd faţă în faţă cu publicul).

Am avut privilegiu de a conversa patru ani mai târziu, cu prilejul turnării celui de-"Al patrulea gard lângă debarcader" (1985, Cristiana Nicolae) unde apărea sub forma de "participare extraordinară" - o singură secvenţă, ca mamă a eroului, definitorie pentru personalitatea acestuia (pe băiat îl juca Bogdan Manea-Drăgulin, un tânăr foarte talentat, dar distribuit numai atunci, fiu al magistratului care în anii '90 a fost Procurorul General al României), şi am regăsit aceeaşi doamnă prietenoasă şi distinsă care mi-a mai dezvăluit, fără nici un fel de fasoane, unele taine din culisele teatrului şi ale filmului. Se impune, de asemenea, să amintesc numeroasele confesiuni ale multora dintre partenerii ei de scenă sau platou (începând cu a inegalabilului meu prieten, regretatul Vistrian Roman), care au insistat de-atâta ori asupra celor trei calităţi pe care le- au găsit la artista Irina Petrescu: doamna, colaboratoarea, prietena. Adevărul este că personalitatea artistică a Irinei Petrescu stă sub demnul definitoriu al Tinereţii - şi nu doar ca o figură de stil binevoitoare, cum se obişnuieşte în cazul multor actori de mare popularitate care, vorba aceea, au "îmbătrânit frumos" (Florin Piersic, Ion Dichiseanu, Iurie Darie, şi atâţia alţii).

Chiar şi în rolurile ei din ultimii ani (nu foarte numeroase, dat fiind exigentul ei discernământ în a accepta orice colaborări – e vorba mai précis despre roluri în "Cei care plătesc cu viaţa", Şerban Marinescu 1991, "Hotel de lux", Dan Piţa 1992, sau "Domnişoara Christina", Viorel Sergovici, 1992), pe lângă vitalitatea fizică excelent menţinută, actriţa le imprima personajelor ei aceeaşi prezenţă lucidă cu care ne obişnuise pe tot parcursul carierei. Se impune că precizăm că nu e vorba de artificii interpretative (sau comportamentale în afara rolurilor) exterioare, ci tocmai de opusul lor - transmiterea acelei vivacităţi şi mobilităţi interioare cu ajutorul celor mai economice mijloace actoriceşti: priviri expresive, intonaţii nuanţate fin, gestică temperată şi întotdeauna perfect motivată. Asta nu înseamnă, desigur, că Irina Petrescu nu deţine şi resurse inepuizabile pentru desfăşurările spectaculare, atunci când au cuvenita justificare estetică, cum am văzut mai ales în teatru - mă voi mărgini să citez doar rolul titular feminin din spumosul spectacol cu piesa "Leonce şi Lena", de Georg Büchner, sau de multiplul emploi (Mary Stuary / Mus / spălătoreasa Tillie / o hughenotă) din "Elizabeth I", de Paul Foster - ambele în regia marelui ei "Pygmalion" şi mentor, Liviu Ciulei.

Ciulei a descoperit-o pe Irina Petrescu în 1959, când îşi pregătea distribuţia pentru "Valurile Dunării". Ca de-atâtea ori în cazul marilor destine, mecanismul fatidic a funcţionat perfect şi surprinzător: cunoscută de către Savel Stiopul într-un restaurant unde se afla împreună cu părinţii, tânăra Irina a fost invitată să dea probe pentru un rol - şi, cu toate că acel film nu s-a mai produs, imaginile au ajuns şi la Liviu Ciulei. Astfel a apărut pe ecrane acea Ana Strejan, partenera frământatului erou din filmul secund al marelui cineast, care urma să lanseze bogata şi consistenta carieră a Irinei Petrescu. Mai e semnificativ şi faptul că, în momnetul acelui concurs de împrejurări care avea să-i schimbe viaţa, Irina era studentă la filologie - iar în urma întâlnirii cu Ciulei, a cârmit spre I.A.T.C., pe care l-a absolvit în 1963, la clasa profesorilor Ion Şahighian şi David Esrig. Dacă Ana fusese un personaj reţinut şi sobru, cu o undă de tragism, imediat după aceea am avut şi ocazia de a cunoaşte latura veselă şi exuberantă a actriţei, cu rolul din săltăreaţa comedie muzicală "Nu vreau să mă însor" (Manole Marcus, 1960) - după care solicitările s-au succedat cu o frecvenţă pe care numai constrângerile de timp au silit-o să fie doar anuală. Din această perioadă incipientă a diversificatei sale filmografii, prefer să le spicuiesc pe Anca ("Duminică la ora 6", 1966, filmul pe care nu ezit să-l consider cel mai bun al lui Lucian Pintilie), pe Ana Patriciu ("Răutăciosul adolescent", 1969 - cel mai reuşit film al lui Gheorghe Vitanidis, premiat la Moscova şi, de asemenea, remarcat şi pentru şocul pe care l-a produs cu secvenţa sa nud, de o mare eleganţă şi frumuseţe, în condiţiile draconice ale cenzurii pline de prejudecăţi din epocă; dincolo de scamatoriile de montaj la care au recurs pentru a o păstra în copia standard, secvenţa se reţine şi prin argumentul profesional imbatabil cu care Vitanidis nu numai că a convins-o pe Irina Petrescu să accepte, ci şi să joace cât se putea de dezinvolt şi expresiv: "Irina, pentru actor, nudul este un costum - şi nimic altceva!")

După ce s-a mai evidenţiat, printre altele, cu rolurile Eva Filipache ("Facerea lumii", 1971, Gheorghe Vitanidis - în tandem cu Liviu Ciulei), sârboaica ("Prin cenuşa imperiului", 1976, Andrei Blaier - cuplu cu Gabriel Oseciuc, într-o singură secvenţă construită numai din tăceri), maica Aegidia ("Dincolo de pod", 1976, Mircea Veroiu), sau Dominique ("Acţiunea Autobuzul", 1978, Virgil Calotescu), actriţa a ajuns la principalul ei rol de maturitate, eroina din "O lumină la etajul zece" (1984, Malvina Urşianu). În condiţiile ingrate ale unui scenariu nevoit din nou să jongleze cu restricţiile cenzurii (demascarea condamnărilor politice abuzive ale anilor '50-60, din perspectiva conformistă, mirific-edulcorată, a infernalei Iepoci de Aur), regizoarea şi interpreta au reuşit să construiască un personaj profund şi complex, urmărind cu acuitate şi o mare fineţe a detaliilor şi nuanţelor drama unei femei care, după reabilitare, se chinuieşte să se reintegreze în societate. Ar fi deplasat ca, la împlinirea vârstei de şaptezeci de ani, să-i adresăm Irinei Petrescu atât urări convenţionale, cât şi felicitări jucăuşe sau formule de preamărire. Nu putem decât să ne bucurăm că există alături de noi, şi să sperăm că aceşti ani ai împlinirii unei cariere atât de strălucite (distins şi cu Premiul de Excelenţă la TIFF, 2007), să mai aducă roluri asemenea celor trecute în revistă mai sus - ştim că nu ne putem aştepta să fie prea numeroase, dar la fel de bine ştim că ne vor îmbogăţi sufleteşte la fel de mult ca toate cele pe care Irina Petrescu le-a lăsat în patrimoniul nostru artistic.